Epoca de aur a omului nou

Citez ce spunea Constantin Rădu­les­cu‑Motru despre român: „Are un suflet gregar și atîta tot“, fiind lipsit de solidaritate, căci solidaritatea este „opera sacrificiului conștient, este ultima verigă în înălțarea morală a voinței, pe cînd gregarismul este o stare impusă de împrejurări și de tradiție. Solidaritatea este ținta spre care se îndreaptă cultura; gregarismul poate fi anterior oricărei culturi și unii sociologi pretind chiar că el este întotdeauna anterior culturii“.

Gregarismul, acest mod în care trăiește și se exprimă românul plenar și nedisimulat, de la declarația lui Șerban Nicolae pînă la savoarea contestatară a străzii, nu are șanse de a fi înlocuit prea curînd de altceva. Ceea ce lipseș­te, lipsea și în vremea în care scria Rădules­cu‑Mo­tru, în tușe dure și totodată amare, în Psihologia poporului român. Este vorba despre o viziune, despre răbdarea de a construi o ima­gine de ansamblu. Trăim fracturat și grăbit, din bucățele de certitudine, pe care le transformăm în axiome, în încercarea de a oferi un substitut rapid pentru lipsa unei perspective precise asupra viitorului și de aceea sîntem lipsiți de știința de a găsi ori făuri noi înșine uneltele pentru a-l construi. Cît despre civilizație, solidaritate, viziune, așa cum le descria Rădules­cu‑Motru și cum sînt valide și astăzi, vom putea vorbi despre ele mai tîrziu. Mult mai tîrziu. Atunci cînd omul nou, atît de desăvîrșit întruchipat de domnul Șerban Nicolae și de cei atît de majoritari și de aidoma domniei sale, va sfîrși biologic, ca generație.

Problema este însă că omul nou este capabil de reproducere. Situația e exemplificată chiar de biografia lui Șerban Nicolae, care este un produs sută la sută al educației pe care a primit-o de la mentorul său, Ion Iliescu. Astfel că nu ajunge dispariția biologică a generațiilor care au crescut și s-au educat în spirit comunist; este necesară disiparea moștenirii lor ideologenetice (cuvînt nou, prin care înțeleg zestrea ideologică puternic transferată individului, prin educația și mediul său de evoluție, astfel încît îi defineș­te într-un mod esențial natura). Adevăratele valențe naționale se vor putea exprima și vor produce efecte atunci cînd omul nou și moștenirea lui vor fi istorie și se va naște o nouă generație. De făuritori, și nu de propagandiști. De oameni cu conștiința importanței unui efort comun asumat, și nu de oameni noi. De oameni solidari, și nu de mulțime gregară.

În România, la aproape trei decenii de la căderea dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, omul nou născut de comunism a ajuns la maturitatea lui plenară de manifestare. Semnele lui sînt vizibile în tot locul, și omul nou, cu lipsa lui de perspectivă individuală și cu atît mai puțin colectivă, bazată pe educație și introspecție, pe soliditatea convingerilor proprii, trăiește într‑un vid, apărut odată cu dispariția indicațiilor care îi ordonau cumva existența în parametri preciși, în timpul dictaturii comuniste. Acesta a fost, de fapt, „vidul de putere“ despre care vorbeau neocomuniștii lui Ion Iliescu – și aveau, în felul lor, dreptate. În locul „epocii de aur“ a comunismului, omul nou, matur și liber, a căpătat propensiunea de a-și construi un habitat din care lipsește orice viziune, înlocuită de contemplarea propriilor limite, între care își făurește confortul zilnic, propria sa epocă de aur, din care acțiunea comunitară lipsește, solidaritatea este numai proclamată și viitorul se consumă în porții zilnice.

Gregarismul omului nou este și el foarte departe de solidaritate, deși semnele acesteia încep să apară, îndeosebi prin gesturi de umanitate creștină, din ce în ce mai numeroase, suplinind lipsa de eficiență a Statului, o suferință endemic-istorică a României. Lipsa de civism etatist nu este din nefericire suplinită de organizațiile nonguvernamentale, care se manifestă, cu rare excepții, în aceleași forme gregare. Spre deosebire de tot românul, om nou matur, societatea civilă a rămas ca în anii comunismului, cînd se mutase la bloc, funcționînd în bucătăriile unde ascultam în grupuri mici Europa liberă. Le lipsește în mod fundamental solidaritatea, într-o la fel de mare măsură în care nu sînt de recunoscut încă la noi trăsăturile unei națiuni mature. Toate acestea sînt boli ale copilăriei, prin care societățile pe care le admirăm și la al căror nivel aspirăm au trecut cu mai multă vreme în urmă. Sîntem o națiune tînără, s-ar spune. Ne aflăm încă în zorile civilizației. De altfel, nu a trecut decît un veac și jumătate de cînd, pentru cei mai mulți dintre români, granițele lumii se sfîrșeau la capătul satului. Dar cine iubește România o iubește și așa.

Peste un an, sărbătorim Centenarul Marii Uniri, însă numai a frontierelor țării, nu și a locuitorilor ei. În România, ființează încă tot atîtea milioane de Românii cîți cetățeni are ea, fiecare cu propriul ei locuitor și președinte totodată. Și  la care părerile țin loc de repere și de modele, iar acestea, cîte sînt, țin la rîndul lor mai mult de tradiție decît de civilizație (tradiția fiind la rîndul ei pervertită de decenii de Cîntarea României și Cenaclul Flacăra). Milioane de români cu o istorie pe care nu o cunosc și care de multe ori este chiar un subiect de batjocură, tocmai pentru că a fost de atîtea ori răstălmăcită și tratată ca o fată-n casă a politicii, o istorie care se bucură de respect numai la comemorări.

Aceasta este, de fapt, cea mai grea moștenire a comunismului – omul nou, ajuns la maturitate, țăranul dezrădăcinat de colectivizare și industrializare, muncitorul abrutizat de normele comuniste și de haosul controlat al tranziției care l-a lăsat fără strung și i-a dat înapoi țăranului pămîntul, dar nu și obișnuința de a‑l lucra. Sîntem o națiune separată în milioane de exemplare, aflată sociologic la a doua și la a treia „generație în pantofi“, nici rurală, dar nici cu deprinderi urbane, fără o calificare precisă, cu o morală și o cultură îndoielnice, anistorică, trăind în aceste Românii care se întîlnesc deocamdată în același gînd numai pentru cîteva ceasuri, cu diferite prilejuri, de pildă ca atunci cînd țara se ridică de Crăciun, la Teatrul Național, pe muzica lui Fuego.