Evanghelia după Voicu

La început a fost şantajul. „Cîte o hîrtie din trecutul fiecăruia, i-am ţinut pe loc şi i-am făcut fideli.“ Din şantaj s-a întrupat omul politic nou, postrevoluţionar. „Domnule, ţi-am spus că în decembrie 1989 am fost numit aghiotant al prim-procurorului general al României libere, cînd nu mai asculta nimeni de nimeni şi a funcţionat ’89, ’90, toată perioada şi toate relaţiile mele, am crescut cu ele odată.“ Din răsadul ocrotit cu grijă au înflorit infracţiunea, corupţia şi traficul de influenţă. „Dom’ne, i-am rezolvat pe toţi, unde n-a fost loc de rezolvat am dat suspendare, n-a plecat cu puşcărie, alţii le-a dat 10 ani.“ Omul s-a contopit, apoi, cu propria-i operă, zădărnicită, însă, la urne. „Dacă eu m-am dus la Interne, ai toată Procuratura României, ai toată Justiţia la mînă, ai toată Curtea. În trei ani, pot face toată reţeaua din România.“ Acum, la sfîrşit, odată cu celebrele interceptări, auzim cuvîntul lui Voicu, stîlcit şi batjocorit de o gîndire rudimentară. Puroiul dizgraţios şi incontinent al stenogramelor poate înceta. Relevanţa lor juridică a fost de mult întrecută de tezaurul istoric pe care îl oferă pe tavă.   „Vicleanul“ Cătălin a făcut, nesilit de nimeni, cronica devenirii sale întru reper corpolent pentru mîrşăvia şi […]