Un bărbat îndrăgostit îi scrie unei femei despre propria ei viață. Memoria acesteia e atacată de maladia uitării astfel încît porțiuni însemnate din trecutul ei lipsesc. Povestea spusă de bărbat încearcă să umple aceste locuri lipsă, să completeze spațiile șterse de amnezie. Scrisorile trimise reconstruiesc/ reinventează un trecut fracturat. Scrisorile dau viață unui discurs îndrăgostit. Și, așa cum știm deja, „discursul îndrăgostit este astăzi de o singurătate cumplită“. Iată cîteva lucruri care s-ar putea spune despre Cît mai aproape de tine, romanul de debut al lui Vlad Roman, publicat la Editura Univers, într-o nouă colecție dedicată autorilor români. Ar fi însă o simplificare excesivă să reduci romanul la această descriere pragmatică. Imaginea – semnificativă! – cu care începe cartea este aceea a scafandrului, a celui care sondează adîncurile mării în căutarea unei specii rare de pești. Peștii ketoa sînt, evident, o specie inventată de autor. Fiindcă adevărata imersiune este cea pe care David, personajul-narator, o face în trecutul Anei.
Vlad Roman reușește astfel un experiment pe care numai literatura ar izbuti să-l ducă la bun sfîrșit: să povestești altcuiva propria sa viață uitată, să vorbești celuilalt despre sine însuși, însă nu din exterior, ci dintr-o perspectivă intimă (o „scufundare“ în interioritate), ca și cum ai locui acea interioritate, ca și cum povestitorul ar fi conectat în mod direct la viața lăuntrică a personajului său. Să explorezi cristalizările unei alte conștiințe, să explorezi și să cartografiezi mișcările memoriei celuilalt, să vorbești despre un altul, fără să te instalezi într-un punct de observație exterior, așa cum fac romancierii realiști, ci tocmai în centrul din care iradiază întreaga construcție a unei identități înseamnă să accesezi potențialul maxim al literaturii, acel set de trăsături care – în lumina „cercetărilor“ făcute de moderniști în fluxul contiinței – diferențiază literatura de celelalte arte. Să abordezi romanul din această perspectivă înseamnă să dai literaturii ceea ce ține de propria ei specificitate – explorarea liberă și nemediată a interiorității și a profunzimilor psihologice.
Asemenea Virginiei Woolf, Vlad Roman alege să nu privească lucrurile din exterior, să reducă, pe parcursul narațiunii, tot ceea ce nu ține de interioritate, să satureze inerția momentelor și succesiunea faptelor. Toate acestea trec într-un plan secundar, lăsînd prim-planul mișcărilor conștiinței și profunzimilor psihologice care sînt restituite, într-adevăr, printr-o convenție, dar o convenție folosită într-un mod atît de eficient, încît, citind despre aceste explorări la mare adîncime, cititorul uită de existența acesteia.
Corpuri transparente
De multe ori, prefer să vorbesc despre literatură ca despre o cercetare, o cercetare pe care oamenii o fac despre viață, despre caracterul ei efemer și intermitent, despre faptul că sîntem transparenți și, prin noi, ființele umane, străbate lumina. Literatura trebuie să spună ce este această lumină, să descrie mișcările ei. O cercetare de acest fel face și Vlad Roman atunci cînd inserează în romanul său fragmente despre transparență: „Transparența se leagă în mod extrem de ciudat și de greu perceptibil de nuditate. Primul lucru pe care îl văd la un nud este aerul dintre mine și el.“ sau „M-am gîndit că transparența nu se leagă numai de nuditate, ci, poate mult mai important, de capacitatea mea de a fi lucid în fața unor astfel de obiecte și substanțe din lume. Cînd ești lucid, nu poți înțelege transparența. Așa cum nu înțelegi nuditatea cînd ești tînăr“ sau „Acum știu, Ana, care e problema cu transparența. Cel puțin parțial: nu cunosc nici un alt caz demonstrabil fizic în care o bucată de spațiu să fie locuită simultan de două instanțe diferite. În cazul transparenței, lumina și obiectul transparent împart același spațiu fără să se deranjeze unul pe celălalt. Asta înseamnă că atunci cînd înot mă aflu într-un mediu dublu și că atunci cînd merg pe stradă împing cu corpul meu nu numai aerul, ci și lumina din el. Cînd îți vorbesc despre lucrurile care ți s-au întîmplat, sînt obligat să suprapun două tipuri diferite de amintiri. Iar cînd îți spun ce simțeai, te decid. Dar nu cred că asta contează prea mult pentru tine“.
Așa cum spuneam, narațiunea din Cît mai aproape de tine se desfășoară sub forma unei serii de scrisori trimise de protagonistul-narator (David) Anei, care, în urma unui accident, și-a pierdut parțial memoria și a uitat lucruri semnificative din trecutul ei. Situația însă este mult mai complicată deoarece cei doi, expeditorul și destinatarul scrisorilor, se află amîndoi în alte relații. David e într-o relație cu Marta, iar Ana este într-o relație cu Robert. Cele două cupluri se află așadar într-o relație ambiguă. David, expeditorul scrisorilor, este îndrăgostit de Ana, deși pare să ducă o viață aparent fericită alături de Marta. David îi povestește Anei viața acesteia alături de Robert, o relație care, sub acțiunea amneziei, a fost eliminată din viața conștientă. Uitarea lasă locul unei memorii tactile și corporale (amintirilor involuntare) despre relațiile de dragoste și despre anumite zone ale vieții interioare. Corpul închide în el povești, trupul își aduce aminte mai mult decît mintea, păstrînd cu sine „amintiri“ senzoriale și materiale, care ne influențează, ne modelează identitatea și personalitatea mai mult decît ne-ar plăcea să credem: „Sînt săptămîni întregi din viața mea despre care nu mai știu nimic. Locuri moarte sau cuburi negre în apă. Sînt toți primii mei ani de viață, pînă la momentul amneziei despre care o să‑ți vorbesc mai tîrziu, ascunși, sedimentați într-o formă necunoscută. Nu sînt nici goi, nici inerți; sînt pur și simplu invizibili. Așa că singurul meu sfat medical este să nu te forțezi să-ți aduci aminte. Corpul tău va decide oricum pentru tine“.
Regăsirea intimității
Deși convenția „relatării“ epistolare nu este deloc una nouă, narațiunea la persoana a II-a adaugă povestirii un efect interesant, înscriindu-se în tradiția Noului Roman Francez sau a prozatorilor generației ’80 (Nedelciu, Crăciun și Alexandru Vlad îmi vin în minte), deși cărțile și jurnalele lui Radu Petrescu nu sînt nici ele departe. Autorul folosește un punct de vedere și o perspectivă narativă care dau o stranie senzație de apropiere. Deși scrisorile se adresează Anei, stilul cere și o lectură participativă din partea cititorului, care este atras în poveste prin această tehnică, ceea ce rezultă într-o senzație de detașare, dar și de intimitate: „Erai deconcertantă, dimineața, în rochii ușoare, iar corpul tău înțelegea atîtea contururi încît simpla ta prezență era o bogăție fără margini, dar cine te știa acolo, ruptă de lume, atît de singură încît auzeai obiectele, lumina și întunericul din jurul tău? La fel ca soția mea în această vară, cînd, pentru încă o zi sau pentru posibilitatea propriei mele liniști mă retrăgeam pe mare cu scuza lucrului. Îmi rămînea undeva în spate așa cum îi rămîneai tu lui Robert, ce lumi nebine imaginăm unii dintre noi dacă mai putem crede că așteptarea noastră e mai importantă decît orice altceva? […] Sînt forme prost înțelese, îmi e greu să ți le aproximez pe toate, parte pentru că sînt multe și parte pentru că ele însele, formele, nu mi se deschid cu atîta naturalețe încît să le pot păstra în mintea mea așa cum ascund un nume“.
Cît mai aproape de tine înseamnă intrarea în literatura română a unui prozator atipic, dacă ar fi să facem o comparație cu scriitorii care au debutat în ultimii 10 ani și să facem o trimitere la problematica vieții de cuplu pe care o analizează redutabil. În continuarea marilor scriitori moderniști, proza lui Vlad Roman readuce în prim-plan o analiză complexă a profunzimilor psihologice, care sondează zonele abisale ale conștiinței în spiritul marilor scriitori moderniști, a căror miză o interiorizează prin explorări la mare adîncime ale identității și memoriei. Nu e de mirare că, în acest roman, se vorbește atît de mult despre explorarea adîncurilor oceanice. Adevărata „scufundare“ care se produce aici este imersiunea într-un timp interior, o regăsire a intimității pe care literatura tinerilor prozatori ar trebui să o exploreze într-o mai mare măsură.
Vlad ROMAN
Cît mai aproape de tine
Editura Univers, Bucureşti, 2016, 176 p.
Cu acest titlu mi-ar fi placut sa citesc o cronica de intampinare la debutul Oanei Heller cu „La inceput a fost minciuna”
Ciudatenia face ca avem debuturi deopotriva onorabile si stimabile si chiar venerabile in imaginarul literar. De ce n-ar merita si tinerele vlastare -chiar daca dincolo de ortodoxie plasate- un pic de atentie?
Pana la urma de unde sa apara si lebedele negre daca nu din cele 4-5% debuturi anuale? Sau poate ca o fi peste demnitatea critica mineritul printre bube, mucegaiuri si noroaie.