FANTASY & SCIENCE FICTION. Tandem (2)

Dialog cu Horia Nicola Ursu

Tipăreşte pagina

Recomandă articolul

Michael Haulică: Înainte de a merge mai departe să revenim un pic asupra a două lucruri spuse de tine săptămîna trecută, care am impresia că au atins firile mai sensibile (și acum, și cu altă ocazie în care le-ai mai spus). De ce poziția umilă a scriitorului în fața editorului (altădată vorbeai de „poziția ghiocelului“)? Horia Nicola Ursu: Nu-i vorba de umilință sau obediență, ci de un pic de respect, pînă la urmă, pentru experiența editorului. Fiindcă, vrem sau nu vrem, în majoritatea cazurilor editorul știe mai bine decît autorul ce este bine pentru cartea lui. Constat cu mîhnire că o bună parte dintre aspiranții la gloria literară habar n-au ce înseamnă să publici o carte. Eu știu, de pildă, că atunci cînd un editor îți acceptă cartea spre publicare, îți pune în față un contract care specifică limpede care sînt obligațiile și drepturile tale, ca autor. Iar contractul acesta te obligă și pe tine, și pe editor în egală măsură. Pe de altă parte, atunci cînd un editor consideră că meriți să fii publicat, investește niște bani din buzunarul propriu în produsul imaginației tale. Pe care vrea, în mod firesc, să-i recupereze și să îi înmulțească. Se presupune că […]

Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati

Comentarii utilizatori

victor martin noiembrie 4, 2011 la 12:42 pm

E cazul ca scriitorul roman sa invete ceva de la scriitorul american: mersul pe jos. Lectia asta ne-a dat-o si Constantin Brancusi, care, atunci cand era in criza de inspiratie, slefuia lucrari mai vechi. Pana la premii si recunoastere nationala si internationala, scriitorul roman, inclusiv cel de SF, ar face mai bine sa-si vada de scris. Uneori, recunoasterea nu vine niciodata, alteori vine, dar, si intr-un caz, si în altul, nimic nu se intampla daca n-ai scris ceva, daca nu asculti de altul si nu incerci sa te perfectionezi. Ai nostri tineri se vor cu sacii in caruta inainte de a putea sa-i ridice. Daca ti-e greu, pui jos! Nu faci muschi doar cu anabolizante; trebuie sa te mai duci si pe la sala. Nu-ti da nimeni pe gratis.

michael noiembrie 4, 2011 la 8:53 am

Le cam amesteci, Feri. Cam iei bucati adevarate de ici-colo si le asamblezi… Iar rezultatul e asemanator produsului doctorului Frankenstein. Ar trebui atunci, asa cum nu publici carti djn motivele expuse, sa nu publici nici in antologii, nici in reviste. Ca si pt textele alea ar trebui sa fii platit, ca nici acolo nu prea ai parte de redactori, de coperte etc.
PS Ma indoiesc ca Liviu a zis clar ca „dupa publicarea a 30 de carti”… Liviu stie sa numere. Si n-a ajuns inca la 30, dar ii doresc din toata inima sa ajunga. Si da, stiu exact ca pentru unele carti nu a primit bani, asa cum stiu exact ca pentru unele a primit. Chiar stiu, nu spun asta bazindu-ma pe ce „se vorbeşte în mica lume a SF-ului românesc”, cum zicea cineva zilele trecute.

Balin Feri noiembrie 3, 2011 la 6:01 pm

Eu, dragul meu Mike, nu am zis nimic despre ce-mi imaginez. Eu am spus exact cum văd eu situaţia: consider că indiferent dacă se vinde o singură carte sau se vând 100.000 de exemplare corect este ca atât autorul cât şi editorul să beneficieze de pe urma acestei(acestor) tranzacţii. Mie aşa mi se pare corect şi că-mi imaginez sau nu asta-i altă poveste, cert este însă că Liviu Radu a zis clar ( am martori daca e nevoie) că după publicarea a 30 de cărţi scrise de el i s-au plătit drepturi de autor pentru 3. Bănuiesc că din restul de 27 nu s-a vândut nici un exemplar, dacă totuşi da, atunci poate mă ajuţi să-mi imaginez cine a beneficiat de încasări.
Ştiu, săracul editor investeşte ( doar unde decide el că merită, totuşi se smiorcăie şi nu consideră ca autorul în care a decis să investească merită să i se plătească un procent din preţul fiecărei cărţi), plăteşte redactor( dar cărţile apar neredactate), corector ( dar carţile sunt necorectate şi în cele mai multe cazuri chiar şi necitite de cineva din acea editură, altfel nu văd cum putea să publice cineva – nu dau nume- o carte în care traducătorul Google a dat-o în bară şi a rămas aşa: „în Egipt mierea este produsă de nişte păsăruici care…” ), copertă ( care deseori este o bucată de carton mâzgălit şi inscripţionat cu numele autorului şi titlul cărţii), tipografie ( la care imediat ce se adună datoriile domnul editor poate să declare faliment, să modifice numele editurii şi să nu-şi plătească datoriile) şi aşa mai departe… Dar toate astea sunt fantezii ale mele, chiar dacă e plina lumea de exemple pentru toate astea.
Dar hai s-o luăm altfel: scriitorul nu investeşte când scrie? Păi dacă nu o face atunci scrie degeaba. Numai că la noi indiferent cât ar investi toate eforturile lui pălesc în faţa editorului. Care e corect şi cinstit, din acest motiv apare tirajul pe fiecare carte şi de asta ştie autorul cu exactitate câte cărţi scrise de el s-au vândut. Dar aveţi voi dreptate, ce-l priveşte pe autor partea asta, că doar domnul editor este cel care a investit…
Culmea e că în „închipuirea” mea există o sumedenie de autori care acuză editorul că l-a înşelat şi nu am auzit de editor înşelat de scriitor.

michael noiembrie 2, 2011 la 3:59 pm

Feri, nu ti-am pus vorbe in gura. Chiar am folosit ghilimele si n-am zis ca ai fi spus ceva ce n-ai spus. Apoi, plecind de la cele spuse de tine, am mers mai departe spre lucruri care se spun de obicei etc. Si am intilnit macar un scriitor care spunea (in scris, raspunzind la un interviu) ca atita vreme cit nu i se plateste pt un roman o suma care sa-i asigure un an traiul… In fine. Nu cred ca trebuia sa-ti explic ce-i cu frazele alea, dar am facut-o, poftim, ca sa n-avem vorbe. Cit despre ce iti imaginezi tu despre editori… Eu credeam ca vorbim despre ceea ce stim, nu despre ceea ce ne imaginam.

Comentariile sunt închise.