Farmecul discret al modestiei. Barbara și Juliette Binoche

Robert Lepage, Evgheni Mironov, Angelin Preljocaj, Juliette Binoche, Alexandre Tharaud au ținut capul de afiș al celei de-a XXVII-a ediții a Festivalului Național de Teatru, dar e clar că aura hollywoodiană a actriței deja legendare prin roluri precum cele din Pacientul englez sau Clouds of Sils Maria a atras un public mult mai variat decît cel care merge de obicei la teatru, acel public care caută întîlnirea cu vedeta cu „V“. Dar spectacolul Să trăiești orice ar fi/Vaille que vivre, cu actrița Juliette Binoche și pianistul Alexandre Tharaud, nu cred că a împlinit așteptările celor care, poate, căutau senzaționalul, grandiosul, acea strălucire cu care sîntem obiș­nuiți să fie înconjurate celebritățile. Regăsim și în acest spectacol strălucirea, dar nu aceea ostentativă, golită de sens, ci strălucirea discretă a unui artist care știe să recunoască un alt artist, să îi mulțumească pentru rolul hotărîtor pe care l-a avut în evoluția sa.

Un spectacol de o poezie pură și de o sensibilitate aproape dureroasă, Să trăiești orice ar fi este un tribut adus legendarei cîntărețe franceze Barbara, un tribut poetic-muzical, în care Binoche și Tharaud sînt doar instrumentele prin care frînturi din existența zbuciumată a cîntăreței capătă viață. Asumîndu‑și rolul de transmițător de mesaj și emoție, Juliette Binoche și-a interiorizat, cu o neașteptată modestie, personalitatea Barbarei, aducînd-o încă o dată pe scenă pe artista care adora să cînte, să încînte publicul, să inspire la iubire și la înțelegere, atît în istoria mare, cît și în istoria mică, a fiecăruia, indiferent de piedicile întîmpinate. Modestia îl caracterizează și pe pianist, descris de către Juliette Binoche, într-un interviu pentru Festivalul de la Avignon, ca avînd „modes­tia celui cu adevărat măreț“, un artist care „întruchipează acea transparență de care vorbeș­te Barbara“. „Barbara m-a învățat cum să mînuiesc o expresie muzicală, să simt scena în deplinătatea ei… Cea mai importantă moștenire pe care ne-a lăsat-o a fost aceea de a ne învăța cum să ne dezvăluim în totalitate, să nu ascundem nimic, să jucăm cu toate cărțile pe față, căci traumele noastre fac și ele parte din identitatea noastră, sînt o oportunitate.“

„În ciuda izolării mele, în ciuda lungilor mele perioade de suferință, la finalul vieții mele frumoase și intense de nomad, pot spune că am fost o femeie fericită“, afirmă Barbara (pe numele său real Monique Andrée Serf) în autobiografia sa. Exemplul Barbarei a inspirat mulți artiști să continue în ciuda adversităților și să se dedice complet, fără temeri, muzicii, această artă ce poate fi vindecătoare. Spectacolul-tribut Barbarei, tocmai prin recunoașterea forței inspiraționale a cîntăreței, îi pune și mai mult în valoare pe protagoniști, care au învățat cea mai importantă lecție oferită de Barabara: în artă trebuie să te dăruiești complet, să fii generos și să îți iubești publicul, să scoți din umbră și întuneric raza de lumină, să faci din rănile tale surse de frumos. Este și o ocazie pentru public să încerce să vadă diferit statutul de vedetă, să înceapă să caute în imaginea lor un altfel de model, un tip special de inspirație, dincolo de aura de multe ori artificială care înconjoară starurile din prezent.

Dragostea sa sinceră față de public a fost întotdeauna salvarea cîntăreței, cea care a scris, poate, cea mai frumoasă declarație de dragoste a unui artist către publicul său, în legendara sa melodie Ma plus bellehistoire d’amour(„Du plus loin, que me revienne,/ L’ombre de mes amours anciennes,/ Du plus loin, du premier rendez-vous,/ Du temps des premières peines,/ Lors, j’avais quinze ans, à peine,/ Cœur tout blanc, et griffe saux genoux,/ Que ce furent, j’étais précoce,/ De tendres amours de gosse,/ Ou les morsures d’un amour fou,/ Du plus loin qu’il m’en souvienne,/ Si depuis, j’ai dit «je t’aime»,/ Ma plus belle histoire d’amour, c’est vous.“)

Juliette Binoche și-o amintește pe Barbara ca pe o persoană liberă, directă, deschisă, optimistă, și de la aceste trăsături și-a construit rolul în acest spectacol. Îmbrăcată în negru,  într-un costum ce dă senzația de diafan, Juliette Binoche, acompaniată muzical de Alexandre Tharaud, punctează stări și trăiri de o răvășitoare sensibilitate, din care transpare mereu forța creatoare a Barbarei ce i-a dat motivația de a merge mai departe, chiar atunci cînd realul, concretul năvăleau necruțătoare. Cîntecele Barbarei – interpretate cu melancolie și profunzime de Juliette Binoche, care a luat lecții de canto special pentru acest spectacol – compun o viață zbuciumată, cu momente dramatice, care ar fi putut să îi curme evoluția, de la trauma de a fi abuzată sexual de tată în copilărie pînă la asupririle de care avut parte în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial din pricina descendenței sale evreiești. Dar, în ciuda aparentei sale fragilități, tocmai încrederea pe care a păstrat-o mereu în forța iubirii, a binelui a fost cea care a salvat-o și prin care a reușit să atingă sufletul oamenilor. Barbara a devenit, cu timpul, o legendă – unul dintre cîntecele sale, Goettingen, se spune chiar că ar fi avut un impact politic („Goettingen: The song that made history“, The Guardian, http://www.bbc.com/ news/magazine-21126353). Însuși cancelarul Gerhard Schroeder a spus că versurile melodiei Goettingen au marcat începutul unei prietenii frumoase între Franța și Germania, într‑o perioadă cînd cele două țări încă păstrau rănile vii ale războiului. („But children are the same,/ In Paris or in Goettingen./ May the time of blood and hatred/ Never come back/ Because there are people I love/ In Goettingen, in Goettingen.“)

Creat din amintirile celor doi protagoniști despre Barbara și din propriile sale gînduri, adunate în autobiografia sa publicată postum, Il était un piano noir. Mémoires interrompus de Barbara (Editions Fayard), spectacolul prezentat în încheierea FNT 2017 reușește să transmită, printr-o incredibilă simplitate – decorul format doar dintr-un pian negru…, un vizual creat doar din jocul cu cîteva spoturi de lumină care creează un contrapunct necesar al întunericului – ideea că este nevoie doar de o adevărată pasiune pentru muzică, fără alte cîrje stilistice, pentru a  inspira frumosul, sensul, plinătatea. Și că pînă și căderile, piedicile care pot părea de nesurmontat pot fi exploatate artistic atunci cînd artistul se înfățișează fără temeri în fața publicului căruia îi arată o afecțiune necondiționată.