Sintagma filozofului britanic George Collingwood – „reefectuarea trecutului în prezent“ –, chiar dacă referitoare la „ideea de istorie“, preluată şi dezvoltată de către filozoful francez Paul Ricoeur, poate fi aplicată în egală măsură creaţiei zilelor noastre. O atare practică existentă, în fapt, încă din Antichitate, atinge apogeul în muzica ultimelor două secole, postmoderne. Fenomenul apare, deci, ca o perpetuă refigurare/repetare, în opusurile prezentului, a unor tehnici şi maniere stilistice consacrate – repetiţia fiind cea care, în opinia lui Ricoeur, „redeschide“, în fapt, „trecutul în direcţia viitorului“. Este un adevăr care se confirmă, cu prioritate, în perioada festivalurilor internaţionale dedicate anual muzicii contemporane, iar „Meridian“, ajuns la cea de-a XIII-a ediţie – director fondator: Adrian Iorgulescu, director artistic: Ulpiu Vlad, manager de proiect, în premieră, Mioara Bâscă – a reiterat o asemenea oportunitate.
Recursul muzicienilor de pretutindeni la „rezervorul de simboluri“ imuabile ale tradiţiei nu doar le furnizează mijloacele necesare, care să asigure o anume stabilitate a creaţiilor personale, dar îi şi inspiră, dîndu-le şansa de a-şi descoperi amprenta personală, tocmai ca urmare a reformulării elementelor tradiţiei în limbaje adecvate propriei lor structuri temperamentale, psihice, intelectuale. Paradoxal, sau nu, noua „identitate“ a tradiţiei pare a fi forjată pe „dezarticularea noţiunii de timp istoric“, cum ar spune Ricoeur, contribuind astfel la „ocrotirea“ şi „supravieţuirea trecutului“.
În acest „rezervor de simboluri“ muzicale regăsim, printre altele, modalismul, cu unele ramificaţii arhaic-bizantine; forma de coral şi scriitura contrapunctică de extracţie bachiană; minimalismul, izoritmia, polifonia liniară, dar şi plurivocalitatea de sorginte medievală; transparenţa vaporoasă a sunetelor, de provenienţă impresionistă; punctualismul tipic webernian, dar şi tehnicii pointilliste din pictura impresionistă a unui Seurat; „vorbirea cîntată“ (sprächgesang), pînă la „strigătul“ disperat al fiinţei în drumul spre transcendenţă, de origine schönbergiană, analog şi cu Strigătul din pictura expresionistă; ritmurile ritual-primitive amintind de Stravinski; aşa-numita muzică „concretă“ şi muzică experimentală, cu voci şi sunete procesate electronic, invenţie a lui Pierre Schaeffer, din anii ’50; principiul rezonanţei naturale, incantaţiile de esenţă sacră, religioasă, însoţite de proiecţii luminoase, imaginate de Stockhausen, tot la mijlocul secolului al XX‑lea, ca şi întregul cortegiu intertextualist alcătuit din aluzii, citate, colaje decupate din opusuri seculare sau actuale, inserate în noile creaţii (procedeul e comun atît picturii şi poeziei, cît şi arhitecturii, ori regiei de teatru şi operă).
Multe dintre aspectele menţionate s-au regăsit în lucrările prezentate în recent încheiatul Festival. Desfăşurat în perioada 6-12 noiembrie, sub emblema „interferenţelor culturale“, cea de-a XIII-a ediţie a Meridianului mi s-a părut cea mai dinamică, mai bogată şi mai variată de pînă acum în concerte şi recitaluri, lansări de partituri şi discuri şi chiar o expoziţie „transmedia“ sub egida unui alt festival, „de artă, ştiinţă şi tehnologie“, Liminal 2017, cu tema „Viaţă bună“, pregătită de artişti vizuali, designeri media, povestitori digitali, în colaborare cu filozofi ai fenomenului interdisciplinar şi interactiv caracteristic secolului al XXI-lea. Timp de şapte zile am ascultat lucrări semnate de compozitori moderni şi contemporani din România, Bulgaria, Republica Moldova, Germania, Austria, Israel, Polonia, Serbia, Croaţia, Ungaria, Japonia, Statele Unite ale Americii, Canada, Columbia, Venezuela, Spania, Franţa, în interpretări dintre cele mai valoroase şi spectaculoase: violonista Diana Moş, în recitalul ei cameral, alături de pianistul Mihai Murariu, pianiştii Diana Vodă, Alfredo Ovalles (Venezuela), Remus Manoleanu, în recitalul de lieduri româneşti în compania sopranei Bianca Manoleanu, Mircea Tiberian, în recitalul de jazz, mezzosoprana Claudia Codreanu, soprana Ramona Morăriţa, clarinetistul Mihai Pintenaru, violonceliştii Romain Garioud şi Eugen-Bogdan Popa, violista Aida-Carmen Soanea, şi mulţi alţii, membri ai diferitelor colective instrumentale, fiecare meritînd a fi elogiaţi separat, apoi Cvartetul braşovean Gaudeamus, Cvartetul Volte, Ansamblurile SonoMania, fondat de compozitoarea Diana Rotaru, devotioModerna iniţiat de compozitoarea Carmen Cârneci, Grupul de Muzică Traiect dirijat de compozitorul Sorin Lerescu, într-un concert aniversar, la 35 de ani de la înfiinţare, Ansamblul Game întemeiat şi coordonat de magicianul instrumentelor de percuţie Alexandru Matei, Ansamblul clujean AdHoc dirijat de Matei Pop, şi nu în ultimul rînd, Ansamblul Archaeus, creat de Liviu Dănceanu, compozitorul al cărui deces, cu numai o săptămînă înaintea concertului de închidere, a surprins şi întristat profund întreaga breaslă. Programul iniţial a fost înlocuit în ultimul moment, cu lucrări exclusiv din creaţia sa, iar la pupitrul dirijoral s-a aflat Tiberiu Soare. O stranie coincidenţă a făcut ca toate cele opt partituri să fie străbătute de un fior funerar, culminînd cu un bocet politimbral, ca un adevărat prohod al propriei „îngropăciuni“ presimţite. Odihnească-se în pace!
Întrucît spaţiul restrîns al unei cronici nu‑mi permite să zăbovesc, aşa cum ar merita-o, asupra tuturor interpreţilor şi compozitorilor înscrişi pe afişele unui Festival de o asemenea densitate (între trei şi şase manifestări într-o zi!), mă voi opri la cîteva dintre cele care mi s‑au părut mai relevante în privinţa ideilor expuse anterior.
Sursa valorificată cel mai intens a fost modalismul. Mai reliefat sau mai discret încorporat, mai elegiac sau mai dinamic, sub formă de joc popular virulent ori filigranat, circumscris adesea tehnicii contrapunctice; cu extensii cantabile sugerînd duioşia cîntecului de leagăn, sau cu aer contemplativ-oniric, cu transparenţe sonore de tip impresionist; cu inflexiuni nostalgice de doină sau cu modulaţii tînguitoare de bocet; cu politempii repetitive, după modelul izoritmiei medievale, un atare limbaj modal a structurat piesele unor compozitori ca Wilhelm Berger, Adrian Iorgulescu, Ulpiu Vlad, Menahem Zur, Cornel Ţăranu, Nicolae Brânduş, George Balint, Fred Popovici, Adrian Pop, Liviu Dănceanu, Gabriel Mălăncioiu, Roman Vlad, Ana-Maria Avram, japoneza Megumi Okuda, şcolită la Conservatorul bucureştean, precum şi pe ale muzicienilor din Republica Moldova şi Bulgaria cîntaţi de către ansamlul Traiect: Ghenadie Ciobanu, Anastasia Alexandreanu-Lazarencu, Vlad Burlea, Krassimir Taskov, Yordan Goshev, Velislav Zaimov. Repetitivitatea obsesivă, cu accente ritualice, stravinskiene, şi unele ecouri expresioniste a dominat lucrările polonezilor Jerzy Kornowicz, Krzysztof Penderecki, Witold Lutoslawski, dar şi piesele Zbor prin rostul clipei de Ionică Pop, Visurile lui E.A. Poe de Horst Lohse şi Quartetul pentru Marguerite de Carmen Cârneci, unde procedeul a fost aplicat pe suprafeţe fragmentate, poliritmice. Zona intertextualităţii a fost reprezentată de colajele ludice din piesa cu titlu dadaist, La vie en dose de Andrei Tănăsescu; de aleatorismul piesei apfelStrudel de Mihai Murariu, în ritmuri de jazz, de joc popular şi consonanţe cadenţiale, ca şi de lucrarea paratextuală Rituri şi dansuri telurice de Vlad Burlea, cu aluzii la Bolero-ul de Ravel, la unele Codexuri slave sau la visarea difuză a flautului descins din Debussy.
Cele mai captivante momente ale Festivalului au fost însă cele două concerte de Muzică electroacustică, însoţite parţial de imagini video. Efectele spectral-astrale generate de mediul electronic, dar şi de armonicele naturale ale sunetelor preînregistrate, au creat şapte universuri diferite, în expansiune: cel vibratil, din piesa lui Sorin Lerescu Dream space, op. 78; cel coerent, unificat de armonia muzicii sferelor, redată de sunetul prelung, iradiant, ca de orgă, din lucrarea Richblick de Cătălin Creţu; cel entropic, ordonat de hieratismul unui coral polifonic, din lucrarea lui Corneliu Dan Georgescu, Schiţe hieratice; cel jovial, animat de varii combinaţii ritmico-timbrale de jocuri populare, în piesa NPFAI 4 a sud-africanului Dimitri Voudouris; cel specular, în care sacrul şi profanul se oglindesc reciproc, în sunete de Clopote şi greieri, ca în partitura lui Nicolae Teodoreanu; cel polisemantic, în care micro- şi macrocosmosul se află într-o perpetuă devenire supusă maşinii ancestrale de măsurare a timpului, pe care-l face să şi regreseze, dînd fiinţei umane şansa de a-şi recupera inocenţa primordială, ca în lucrarea Alter(music)natives de Maia Ciobanu, şi, în fine, „universul elegant“, răsunînd de frumuseţea şi simplitatea intervalelor primare, a cadenţelor consonante, a armonicelor naturale, emise de murmurul vocilor nesemantice, din piesa Natural-Cultural de Octavian Nemescu. Evoluînd pe fondul sfericităţii constelaţiilor perindate pe ecran, muzica se încheie cu sonoritatea sacerdotală de clopot, ce învăluie apariţia fulgurantă a imaginii-simbol a mîinii lui Dumnezeu atingînd-o pe cea a lui Adam, din celebra frescă pictată de Michelangelo pe plafonul Sixtinei.
Seara de 10 noiembrie s-a încheiat cu Performance pe muzică electroacustică intitulată Cele şapte cicluri planetare anuale – un concept artistic semnat de Mihaela Vosganian, din care au fost interpetate doar patru momente: Solar, Lunar, Mercurian, Jupiterian. La realizarea acestui spectacol „pluralist“, construit pe conceptul de fuziune a unor tradiţii culturale şi spiritual-esoterice diferite – „ebraică, budistă, hindusă, creştină“ –, şi pe o serie de „conexiuni cu arborele sefirotic, nume divine, ierarhii angelice, sonoritatea cathartică a mantrelor“, într-o înlănţuire de mandale – simbol al perfecţiunii, dar şi al aspiraţiei către perfecţiune –, au contribuit în mod ideal Ciprian Făcăeru, scenografie virtuală, Dan Făcăeru, programare, Liliana Iorgulescu, coregrafie şi dans, Andreea Duţă, dans.
La capătul celor şapte zile festivaliere a reieşit că, dincolo de experimente şi extravaganţe componistice, creatorii se întorc la sursele originare, din dorinţa, mai ardentă decît oricînd, de a reface „noua consonanţă“ muzicală şi spirituală.