Feţele tăcerii. Strategii epice (I)

Două moduri diferite de a înţelege şi evalua romanele curajoase apărute în România, în timpul socialismului real, s-au confruntat critic ori publicistic după 1990.   Primul, în ordinea constituirii şi a expunerii în sferă socioculturală, a apăsat pe acest termen, curaj, şi a listat în dreptul lui aproape toate contribuţiile literare care au luat distanţă faţă de modelul realismului socialist, influent pînă la exclusivitate în anii ’50. Au fost însă eliminate, din această categorie a curajului prozastic, cărţile cu o miză artistică diferită, a căror îndepărtare de formula realismului socialist era, poate, şi mai subliniată.   Într-o atare grilă de evaluare, un roman precum Tache de catifea (1981) de Ştefan Agopian, aflat pe un alt culoar de proiecţie şi reprezentare epică decît Feţele tăcerii (1974) de Augustin Buzura, a fost subevaluat în urma unei comparaţii invalidate prin însăşi înscrierea celor două proze în categorii diferite. Abia în urma sistematizării lui Eugen Negrici din Literatura română sub comunism (Editura PRO, 2003, p. 349), diferenţa dintre scriitorii care s-au străduit „să prindă sensul dramatic al realităţii imediate“ şi cei ale căror cărţi ofereau „sentimentul deplinei gratuităţi artistice“ a devenit evidentă şi operaţională istoriografic.   Prestigiul unor romancieri ca Marin Preda şi Augustin […]