Feţele tăcerii. Strategii epice (II)

De ce ar fi fost „cea mai mare nevoie“ în 1974 de un roman traversînd epic drama colectivizării, proces imediat consecutiv instalării comunismului în România, declanşat în 1949? Dacă Feţele tăcerii a ieşit nu dintr-o obsesie creatoare a scriitorului (varianta cu care lucrez), ci, aşa cum susţine Augustin Buzura în 2011, pentru a striga „întrebările oamenilor de rînd“, este relativ curios defazajul dintre drama ţăranului deposedat de pămînt şi momentul fixării ei pe hîrtie. Marin Preda, un prozator obsedat de destinul lumii ţărăneşti din care venea, publicase un roman al „obsedantului deceniu“ în sfera rurală, prin Moromeţii, II, încă în 1967, imediat ce breşa în realismul socialist fusese făcută. Teza necesităţii dictate de „întrebările oamenilor de rînd“, de „durerile şi umilinţele lumii în care trăiam“ (Augustin Buzura, Feţele tăcerii – de la comunism la anticomunism, postfaţă la ediţia îngrijită de Angela Martin, BPT/ Curtea Veche, 2011, vol. 2, pp. 303-304) e greu de susţinut în cazul unui roman apărut la exact un sfert de secol de la demararea colectivizării, după ce această experienţă epică a traversării dramei ţărăneşti fusese deja făcută (contextul infraliterar) şi în contextul (sociopolitic) în care Nicolae Ceauşescu îşi consolidase regimul şi, după modelul Hruşciov post-Stalin, demasca […]