Înclin să cred că penultima apariţie din excelenta serie de autor „N. Steinhardt“ a trecut cam neobservată la noi. O probă în acest sens o constituie şi „dosarul de presă“ de pe site-ul Editurii Polirom, care însoţeşte prezentarea volumului cu pricina şi care nu conţine nici o trimitere înspre vreo recenzie, cronică, semnalare etc., spre deosebire de celelalte apariţii din „integrala“ Steinhardt. Este un fapt regretabil, nu doar întrucît cititorii pot descoperi în noua ediţie a volumului Drumul către isihie. Ispita lecturii, îngrijită de Irina Ciobotaru, cîteva eseuri captivante şi mai puţin cunoscute ale lui Steinhardt, ci şi pentru că Tania Radu semnează aici un consistent şi incitant studiu introductiv.
Îi datorăm, într-adevăr, Taniei Radu, sub titlul „Libertatea ca aplicaţie literară“, cea mai interesantă, recentă şi consistentă pledoarie în vederea ratificării statutului de critic literar „cu acte în regulă“ al lui Steinhardt. Întîlnim aici o problematizare întru totul pertinentă, asemănătoare întrucîtva celei întreţinute de Ion Bogdan Lefter pe la sfîrşitul anilor ’801, şi anume: „Este N. Steinhardt numai un eseist sau este şi un critic literar, în adevăratul sens al cuvîntului? Este critic, dar numai în sensul deschiderii spre aşa-numita ‹‹critică culturală››, în care etica scrisului, valorile morale ale artei sînt mereu confruntate şi reconfruntate?“.
În general, contextele, trăsăturile şi alibiurile criticii lui Steinhardt sînt identificate cu fineţe şi cu precizie, iar verdictele critice poartă marca unei distincţii stilistice aparte. Tania Radu este, de altfel, o foarte bună cunoscătoare şi comentatoare a lui Steinhardt, fapt lesne de observat, încă de la prima cronică,2 pe care i-o dedica în 1995 romanului Călătoria unui fiu risipitor. Pe lîngă un bun bagaj de ordin factologic, prelucrînd inteligent aporturile remarcabilei monografii semnate de George Ardeleanu (N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, Humanitas, 2009), autoarea studiului îşi impune judecăţile prin cîteva excelente intuiţii critice şi prin darul formulărilor limpezi şi elegante, recunoscînd în specia eseului „formula-estuar în care se răsfaţă cel mai bine spiritul şi cultura lui Steinhardt“, iar în critica de întîmpinare şi în „critica-pretext“, două posibile formule supraordonatoare ale materialului critic steinhardtian, identificînd în predispoziţia autorului pentru abuzul asociativ principalul defect al criticii lui Steinhardt. Am înţeles mai puţin relevanţa şi funcţionalitatea formulei de „autoeseu“, o subspecie căreia autoarea îi asociază paradigmatic numele lui Steinhardt şi pe care caută să o impună, în virtutea tipului de „autoreferenţialitate indirectă şi care nu la autoscopie trimite, ci la bagajul de lecturi, adică la propriul ‹‹cîmp literar››“. Încercările de apropiere sau de definire a statutului eseului prin raportare la genul literar şi la situaţiile ficţionale constituie mai degrabă apanajul unor perspective tradiţionale asupra acestei specii şi, în plus, este greu de precizat în ce măsură îl avantajează pe Steinhardt sau, în mod practic, avantajează lecturile textelor acestuia, cîtă vreme, dimpotrivă, dificultăţile drumului către „cititorul firesc de literatură“, cum se exprima Cornel Ungureanu, provin tocmai din prea multele concesii făcute „spectacolului critic”3.
Snobismul de a denunţa clişee la nesfîrşit
Un alt demers bine-venit al Taniei Radu constă în scoaterea în evidenţă a cîtorva dintre conjuncturile acestei critici (inclusiv a acelor texte „conjuncturale“ ale lui Steinhardt), prin contextualizări pertinente şi prin creionarea unor posibile alibiuri ale discursului său postbelic: „Interdicţiile de semnătură surveneau frecvent, atingînd chiar şi nume din vîrful ierarhiei de breaslă acceptate mai mult sau mai puţin tacit de regim. Cărţile oprite în bun de tipar sau retrase intempestiv, filmele interzise după vizionare, spectacolele scoase de pe afiş la a doua, a treia reprezentaţie intraseră aproape în banal. […] Ne aflăm în mîzga unui interval dificil. Un timp stagnant, încremenit în teama de a ieşi din chingile ideologiei oficiale şi peste care Steinhardt răstoarnă dezinvolt un carnaval de lecturi. […] Nu oboseşte să combine, să încerce, să suprapună, să verifice. Experimentează imperturbabil, ca un harnic chimist, cu ce are la îndemînă. Uneori experienţele fac spectacol, alteori rămîn inocente rateuri“.
Să ne concentrăm atenţia asupra ultimei fraze cuprinse în decupajul de mai sus, pentru transparenţa percepţiei de aici, la rîndul ei concesivă şi uşor relativizantă, pe care Tania Radu o cultivă faţă de critica lui Steinhardt, din momentul în care votează cu toată încrederea pentru încadrarea, eronată în opinia noastră, a acestuia în tagma criticilor literari. Să fie oare la mijloc şi o contaminare a discursurilor prin regula old fashioned a simpatiei critice? Anumite fapte sînt certe: pe măsură ce parcurgem excelentul studiu al Taniei Radu, discursul şi argumentele domniei sale par a se întoarce, paradoxal, împotriva tezei pe care o susţine. Cînd vine vorba despre exemple şi situaţii concrete, observaţiile critice nu caută să falsifice realitatea, dar urmăresc, în schimb, să îi atenueze, să spunem, asperităţile, în sensul în care comentatoarea practică o lectură esenţialmente recuperatoare şi caută să valorifice la maximum pînă şi cele mai mărunte avataruri ale divagaţiilor.
De pildă, este denunţat un text socotit pe bună dreptate „bizar“, al lui Steinhardt, text care se dorea probabil a reprezenta o recenzie la un volum de poezie optzecistă, dar divagaţiile acestuia sînt etichetate drept „fericite“, deşi sînt recunoscute neadecvarea la obiect, precum şi alunecările, uneori descalificante sub aspect critic, în hiperbolă şi în analogii strivitoare: „Oarecum pe lexic se sprijină şi bizarul comentariu la debutul lui Ion Bogdan Lefter – o asamblare de fericite divagaţii pornind de la conceptele descoperite în Globul de cristal: Stendhal, Elytis, T.S. Eliot, Sartre, Maurice Barrѐs, André Breton, Verlaine, Marivaux, Haydn şi Mozart! Curios: numele poetului nu apare decît la nota de subsol din final, iar verdictul (presupus favorabil) lipseşte“.
Tolerant şi elegant, discursul critic al Taniei Radu se disociează de felul „amuzant“ în care Steinhardt face risipă de lauri şi de virtuţi „faulkneriene“, pe care le aşază nediferenţiat pe frunţile prozatorilor comentaţi, de la Sorin Titel la… Costache Anton.
Mă despart de unele dintre afirmaţiile Taniei Radu şi de concluzia studiului său („Este autorul […] un veritabil critic literar? Cu siguranţă da. Unul original, pasionat (în scrisul literar, ca şi în predici), fericit, liber de orice orgoliu şi care s-ar fi simţit probabil foarte bine în stilistica de Babel postmodern a zilelor noastre“) și am cîteva rezerve în legătură cu maniera excesivă – cvasisteinhardtiană! – în care autoarea prelucrează datele realităţii, manieră de lectură cuantificabilă într-un sindrom pe care l-am putea aproxima drept un snobism al insolitului, asumat şi împărtăşit la comun cu autorul comentat: „Un Nichita Stănescu comparat cu Ion Creangă nu e deloc o interpretare banală. Autorul Necuvintelor ar avea în comun cu hîtrul junimist ‹‹jocul de-a cuvintele, din care extrag unul farmec şi petulanţă, iar celălalt meditaţie, surprize şi angoasă››. Îi mai apropie şi dibăcia ‹‹lexicală şi sintactică››“.
Situaţia poate ţine mai degrabă de „rîsul‑plînsul“ categoriilor poetice generate de autorul Necuvintelor, pentru că iată, în contrapartidă, în felul acesta putem spune că şi‑a diminuat Steinhardt credibilitatea de critic literar. Chiar şi în „stilistica de Babel postmodern a zilelor noastre“, unde proliferarea unei critici de tip jurnalistic favorizează circuitul discursului steinhardtian, nu trebuie să confundăm, aşa cum o fac unii, actualitatea lui Steinhardt cu (in)fidelitatea sa faţă de principiile – fie ele postmoderne ori poststructuraliste – ale criticii literare. Să nu uităm că o marcă a acestui discurs postmodern şi poststructuralist este tocmai balanţa: pendularea, echilibrul instabil, „temperamental“, dintre iniţiativa interpretării şi fidelitatea faţă de operă. Or, în cazul acesta, tocmai eliminarea cu totul a acestei balanţe rezonează cu eşecul critic. Ceea ce, fireşte, pe de altă parte, nu înseamnă că, atacînd actualitatea, discursul steinhardtian nu întreţine admirabile dialoguri cu critica sau cu studiile culturale, cu etica, cu teologia, cu teatrologia etc.
Credem că se află o confuzie la mijloc atunci cînd Tania Radu, preluînd o sugestie provenită de la Luigi Bambulea, susţine că Steinhardt este „unul dintre cei mai generoşi îmbogăţitori de canon“. Problema este pusă greşit: autorul nu avea de unde să dobîndească această forţă sau demnitate de a impune un canon, cîtă vreme a fost un marginal al criticii literare, privat – după cum însăşi comentatoarea subliniază – de capacitatea de a (se) impune (prin) un verdict critic. Mult mai potrivit ar fi să spunem că Steinhardt a beneficiat de pe urma surmontării/ reconfigurării acestui canon de după 1990, cînd fatiganta, nedreapta şi tracasanta lipsă de audienţă a autorului de pînă atunci, atît în interbelic, cît şi în postbelic4, a fost definitiv răzbunată în postdecembrism, în primul rînd prin tirajele impresionante şi priza la public (explicabilă pe fundalul interesului pentru literatura de sertar, şi totuşi neaşteptată pentru o carte relativ dificilă ca lectură în faţa unor audienţe largi) a Jurnalului fericirii.
O critică „pentru uzul delfinilor“
Adept al unei critici excentrice, este evident că Steinhardt se supune cu greu la obiect, adesea folosindu-l ca pe un stimulent. O parte însemnată a energiei sale speculative se mobilizează subversiv împotriva discursului oficial. Concepţia sa estetică nefiiind expusă sistematic, este împrăştiată în sute de texte, note, recenzii, comentarii, studii eseuri, cronici, glose critice, interviuri, confesiuni, texte memorialistice. Discursul său critic, bine recapitulat de componenta subversivă, este unul intropatic, donjuanesc, infidel, viril, la nevoie răzbunător, polemic, favorizînd „privirea laterală“ şi valorile secundarului teoretizat mai tîrziu de Virgil Nemoianu: o critică culturală a cărei valoare nu rezidă atât în utilitatea ei, cît în efectele pe care le produce. Prin urmare, o critică pentru uzul delfinilor, dacă ar fi să preluăm o fericită expresie latinească întrebuinţată de Steinhardt însuşi – ad usum delphinorum – pentru a circumscrie, într-o manieră bahtiniană, ceea ce este marginal, cenzurat, epurat, în raport cu literatura „mare“ sau cu discursul oficial. Miracolul identificării critice este privit ca la Poulet, în accepţia mediată a „orbului căruia îi sînt împrumutaţi ochi, a surdului care ajunge să audă, a nonpoetului care primeşte darul poeziei“5. Tocmai de aceea, zelul speculativ îl împinge mereu să atace frontal opera, făcînd adesea abstracţie de forma ei concretă şi catapultîndu-se, sărind de-a dreptul în sens. Impulsul de a ţîşni mereu, saltul gîndirii, arderea etapelor sînt simptome ale dificultăţii de a se supune unui ritm normal de înaintare în analiză. Scriind, uneori, cu însăşi cerneala scriitorului comentat, Steinhardt preschimbă complicităţile ideologice în complicităţi stilistice.
Prin întinderea operei, amplitudinea spiritului, varietatea abordărilor, conştiinţa convenţiilor şi erudiţia impresionantă şi prin etica scrisului – acea cultură a „citatului asumat“ pe care un Gheorghe Grigurcu o mai regăsea în cultura română doar la Călinescu şi la Negoiţescu –, credem că reiese foarte clar faptul că amintita contribuţie culturală a lui N. Steinhardt nu se poate concentra în mod real şi activ asupra criticii literare, după cum nu poate fi redusă nici la ipostaza unui simplu glosator literar, deşi această dimensiune o poate uşor, dar fără mari beneficii, îngloba.
Alături de unanim recunoscutele îndeletniciri ale eseistului şi memorialistului, formula polifonică, flexibilă, integratoare, dar şi cu adevărat capabilă a-i reda cu demnitate şi fidelitate amplitudinea culturală, pe care o propunem aici, este aceea a criticii culturale. Astfel vom putea încheia prin a răspunde unei întrebări de dicţionar, pe care şi-au adresat-o şi alţi critici (între ei, Nicolae Manolescu, Ion Negoiţescu, Alex Ştefănescu şi mulţi alţii), interogaţie ce poate fi rezumată cît mai simplu în următoarea formă: „Ce reprezintă şi prin ce a reuşit Steinhardt să se impună, la modul paradigmatic, în cultura română?“. Răspunsul cel mai sintetic pe care îl propunem este următorul: Steinhardt este un eseist interbelic convertit la existenţialism şi mai apoi la creştinism, un critic cultural erudit, dar inegal, şi, totodată, un memorialist de excepţie al literaturii noastre.
- Ion Bogdan Lefter, „Despre cît se întinde domeniul criticii“, în Astra, an XXII, nr. 11 (194), noiembrie 1987, pp. 12-13.
- Tania Radu, „Un Steinhardt“, în Litere. Arte. Idei, supliment al ziarului Cotidianul, 2 octombrie 1995, p. 3.
- V. Cornel Ungureanu, „N. Steinhardt: Incertitudini literare“, în Orizont, serie nouă, XXXI, nr. 24 (638), 12 iunie 1980, p. 2.
- Fapt iarăşi bine sesizat de către Tania Radu atunci când remarcă „ghinionul“ autorului de a fi „scris în genul critic tocmai în două perioade de strălucire a genului“, întrucît „şi interbelicul, şi anii şaptezeci-optzeci etalează garnituri de nume tari, care au făcut direcţie şi şcoală“.
- Apud Mircea Martin, Geometrie şi fineţe, Editura ICR, Bucureşti, 2004, p. 162.