Les Films de Cannes à Bucarest a fost iniţiat în 2010 de Cristian Mungiu, cu sprijinul delegatului general al Festivalului de la Cannes, Thierry Frémaux, avînd ca scop aducerea pe ecranele bucureștene a filmelor din competiţia principală și din secţiunile paralele ale Festivalului de la Cannes. La fel ca și la ediţiile precedente, anul acesta sălile de la Cinema Studio și „Elvira Popescu“ au fost aproape neîncăpătoare, publicul românesc înghesuindu-se să vadă filme de autor. Nu știu dacă acest succes poate fi pus pe seama atracţiei pe care Festivalul de la Cannes încă o exercită sau pe o resurecţie autentică a cinefiliei, un lucru este însă clar: Bucureștiul și prin extensie România duc lipsă de ecrane și de proiecţii decente pentru filmele care nu sînt produse la Hollywood. Filmele care sînt selectate într-una dintre secţiunile Festivalului de la Cannes sînt norocoase tocmai pentru că, în acest mod, li se poate asigura o minimă distribuţie. Ce se întîmplă însă cu acele filme de autor care, dintr-un motiv sau altul, nu beneficiază de selecţia în cadrul marilor festivaluri? În cel mai bun caz, ele beneficiază de 4-5 proiecţii în condiţii nu tocmai optime, în lipsa oricărei promovări. De aceea, cred că ar trebui să existe iniţiativa mai multor evenimente de tipul Independent Union lansat de Cinemateca Română, care să acorde mai multe șanse filmelor independente.
Hollywoodul toxic şi realismul social al fraţilor Dardenne
Les Films de Cannes à Bucarest demonstrează, prin succesul său, nevoia publicului românesc de filme puternice și personale, dorinţa de cinema autentic acolo unde există o supradoză de filme hollywoodiene. And on that note, aș sări direct la Maps to the stars al lui Cronenberg, filmul pentru care Julianne Moore a primit anul acesta Premiul pentru interpretare feminină la Cannes. Mihai Fulger a scris deja un text în numărul precedent al revistei despre pelicula lui Cronenberg, intitulat, extrem de sugestiv, „degeneratul Hollywood“. Nu voi intra în acţiunea filmului. Cuvintele-cheie în această poveste sînt incestul, lipsa de scrupule, narcisismul patologic, schizofrenia și crima, toate prezentate într-un mod care evită scenele de violenţă extremă, însă dozînd bine atmosfera apăsătoare. Personal, mă nedumerește supraevaluarea interpretării lui Julianne Moore în rolul actriţei Havana Segrand, un clișeu hollywoodian pînă la urmă, prototipul actriţei care trăiește încă de pe urma succesului din tinereţe, dar care, după ce și-a pierdut strălucirea, trebuie să apeleze la toate relaţiile (actori, regizori, directori de casting, agenţi) pentru a obţine rolul principal într-o producţie independentă, un remake după filmul care o făcuse vedetă pe mama ei, Clarice Taggart. Cred că, pentru o actriţă cu forţa de expresie de care beneficiază Julianne Moore, Havana nu este un rol foarte dificil. În acest condiţii, cred că marea nedreptăţită, anul acesta, de Juriul de la Cannes a fost Marion Cotillard, care ar fi trebuit să cîștige Premiul pentru interpretare feminină, pentru rolul din filmul fraţilor Dardenne, Deux jours, une nuit. Actriţa joacă rolul unei femei căsătorite și a unei mame care își reia munca la o fabrică de panouri solare după o cădere nervoasă.
Printr-un laș truc birocratic, cei din conducere au realizat că producţia poate continua și fără ea și le propun celorlalţi angajaţi o primă de 1.000 de euro pentru a vota concedierea ei. Disperată, Sandra are la dispoziţie un weekend să-și convingă colegii să accepte întoarcerea votului în favoarea sa. Angajaţii trebuie să decidă între primă și salvarea colegei lor. Votul are loc luni dimineaţa, iar Sandra trebuie să își petreacă weekendul pentru a-i convinge pe colegi să voteze în favoarea ei. Are nevoie de 9 voturi din 16 posibile. Urmează umilitoarea experienţă de a merge din ușă în ușă pentru a cerși votul de la fiecare coleg. Tot ceea ce Sandra poate oferi contra perspectivei tentante a primei de 1.000 de euro este disperarea propriei situaţii. Anxietatea și stresul situaţiei contribuie la revenirea depresiei care o împiedicase iniţial să meargă la lucru. Filmul fraţilor Dardennes reușește să aducă la suprafaţă maximum de profunzime psihologică și de ramificaţii sociale pornind de la o situaţie aparent simplă, Sandra plimbîndu-se din ușă în ușă pentru a-și salva singurul mijloc de subzistenţă. Fiecare familie pe care o vizitează are probleme financiare la fel de presante. Disperării sale i se răspunde adesea cu disperare. Fiecare actant pare justificat în alegerile sale. Marion Cotillard duce la capăt acest rol într-un mod extrem de nuanţat și de bine controlat. Deux jours, une nuit este o realizare semnificativă chiar și pentru multipremiaţii Jean-Pierre și Luc Dardenne.
Sub semnul tăcutului
În ceea ce mă priveşte, filmul care a schimbat jocul la această ediţie a Festivalului de la Cannes a fost The Tribe, debutul în lungmetraj al ucraineanului Miroslav Slaboșpiţki, distins cu Marele Premiu al secţiunii Semaine de la Critique. Acţiunea se petrece într-o școală pentru surdo-muţi, actorii sînt neprofesioniști surdo-muţi, iar filmul nu conţine dialog şi este lipsit total de subtitrare, singurul mod de comunicare fiind limbajul mimico- gestual prin care se poate exprima o persoană surdo-mută. Serghei ajunge în internatul acestei școli, fiind obligat, pentru aşi asigura propria supravieţuire, să intre într-o bandă de huligani care se ocupă cu prostituţia. După ce se îndrăgostește de una dintre fete, Serghei intenţionează să schimbe regulile lumii extrem de violente în care a intrat. Ceea ce urmează este răspunsul puternic al societăţii primitive care încearcă, prin orice mijloace, să îşi asigure supravieţuirea, răul organizat dovedindu-se plin de resurse. Nu vreau să dau mai multe detalii de spre acţiunea filmului, fiindcă The Tribe va fi distribuit în România de Transilvania Film. Aş vrea însă să vorbesc despre curajul regizorului Miroslav Slaboșpiţki. Deşi limbajul verbal lipseşte cu desăvîrşire, estetica riguroasă a ucraineanului, bazată pe alternarea de cadre fixe cu planuri-secvenţă mobile lungi, se dovedeşte extrem de eficientă în susţinerea unei comunicări nonverbale a unui număr semnificativ de personaje. În coordonatele stabilite de acest nou limbaj, coerenţa narativă a filmului este asigurată de un limbaj gestul şi vizual pur. Este vorba despre o poveste a gesturilor şi a trupurilor în mişcare, spectatorul fiind hipnotizat de atitudini fizice şi corporale.
Experienţa cinematografică este profund dependentă de stilul şi singularitatea fiecărui trup. Construcţia sensului în contextul acestui limbaj al posturilor fizice are la bază ritmul şi mişcarea camerei, semnificaţiile constituindu-se organic din structura temporală a filmului. The Tribe deschide şi o dezbatere filozofică despre rolul limbajului verbal în cinema. Ca artă a exteriorităţii atotputernice şi limbaj al suprafeţelor, estetica nonverbală a lui Miroslav Slaboșpiţki pune sub semnul întrebării ideile acceptate despre expresie. În mod tradiţional, fiecare dintre noi se face accesibil – îşi comunică interioritatea – pentru ceilalţi membri ai societăţii (Tribului) prin intermediul limbajului verbal. Pentru a ne „traduce“ pe noi înşine, sacrificăm partea incomunicabilă (tăcutul) a interiorităţii. Sinele autentic rămîne întotdeauna sub semnul tăcutului. Un gest, un chip, un cadru ar putea comunica mai mult decît orice dialog. Iar filmul lui Slaboșpiţki este echivalentul cinematografic al acestei judecăţi.