Competiția Internațională a celei de-a 16‑a ediții a Festivalului Internațional de Film Transilvania, dedicată exclusiv regizorilor aflați la primul sau la al doilea film, pare să oglindească îndeaproape conflictele sociale ale lumii actuale. Dintre cele 12 filme care au concurat pentru Trofeul Transilvania, 8 dintre acestea au fost debuturi. Directorul artistic al Festivalului, Mihai Chirilov, s-a arătat interesat să găsească „acele voci singulare și curajoase care nu joacă precaut și preferă să riște totul pe o carte. În selecția din acest an, șocul vine de unde te aștepți mai puțin, emoția arde la foc mic, dar efectele ei sînt devastatoare, dilemele morale și pariurile formale te scot din zona de confort, iar relațiile de familie sînt puse la grea încercare înainte ca situația să se stabilizeze“.
Nemurire, r. Mehdi Fard Ghaderi
Cu siguranță, provocările de tot felul nu au lipsit din filmele care au concurat în acest an, dar acestea s-au concentrat în special asupra demontării tabuurilor morale și sociale din societățile patriarhale sau au prezentat conflicte și crize care se desfășoară în spații unde violența și intoleranța sînt omniprezente. Filmele curajoase din punct de vedere formal, în care domină spiritul de inovare a limbajului cinematografic, au fost mai puțin reprezentate în selecția competiției internaționale. În mod excepțional, m-a impresionat filmul Nemurire, debutul în lungmetraj al regizorului iranian Mehdi Fard Ghaderi. Deși nu a fost selectat în competiția internațională, fiind inclus în secțiunea „Fără limită“, includerea sa în programul TIFF a confirmat o realitate cu care cinematografia mondială recentă ne-a obișnuit deja: regizorii iranieni reușesc din ce în ce mai des să vină cu filme curajoase din punct de vedere formal, cu viziuni regizorale pe măsură. Nemurire este apropiat de Fish and cat, al lui Shakram Mokri, selectat și acesta la TIFF în 2014. Cele două filme au în comun faptul că ele sînt realizate dintr-un singur plan-secvență cu o durată de peste două ore, reușind să realizeze o construcție narativă extrem de bine articulată și de complexă în absența totală a montajului. Vorbim despre un mod de gîndire a cinemaului care îi permite spectatorului o trăire privilegiată a timpului, trăsătură care a fost descoperită de Aleksandr Sokurov, odată cu Arca rusă (2002), și care este prezentă în filme precum Victoria (2015) de Sebastian Schipper. Reușita filmului este însă construcția narativă ingenioasă. Acesta prezintă șase povești care se întîmplă într-un tren ce traversează Iranul într-o noapte ploioasă. Inovația constă în faptul că poveștile se petrec în planuri temporale diferite, structurate de perspectiva unui personaj-narator și legate fluid într‑un singur plan-secvență. Tranzițiile între planurile temporale, trecerile de la o poveste la alta sînt realizate prin mișcarea continuă în interiorul trenului, în parcursul realizat de protagoniști de la un compartiment la altul și de la un vagon la altul, făcînduse astfel salturile necesare între diferitele scene și situații narative. Așadar, un tren care „călătorește“ în timp. Nemurire este tipul de film pe care aș fi vrut să îl văd selectat în competiția oficială.
Familia mea fericită, cîștigătorul Trofeului Transilvania
Coaliția familiei împotriva individului
Juriul competiției TIFF, compus din actrița Clotilde Courau (Prințesă de Veneția și Piemont), producătoarea Elizabeth Karlsen, criticul de film Geoff Andrew (Sight & Sound) și regizorul Marian Crișan, a acordat Trofeul Transilvania filmului georgian Familia mea fericită, regizat de cuplul de regizori Nana Ekvtimishvili şi Simon Gross. Imaginea filmului este semnată de Tudor Panduru, cel care a filmat și Bacalaureat de Cristian Mungiu. Filmul românesc recent pare a fi o influență asumată a cuplului de regizori, discuțiile aprinse pe care personajele le au la masă aducîndu-mi aminte de Sieranevada sau de 4,3,2. Manana urmează să împlinească 52 de ani, fiind sărbătorită fără voia ei de o familie numeroasă și zgomotoasă, în care perspectiva unei vieți individuale pare să fie pusă la încercare, fapt accentuat și de Tudor Panduru prin cadrele strînse filmate în camere mici, aglomerate. Neavînd o cameră proprie și fiind obligată să își pună hainele într-o cameră ocupată de fiica sa de 23 de ani, Manana nu are nici un moment pentru sine, fiind asaltată de tot felul de cerințe din partea membrilor familiei sale. Atunci cînd realizează că una dintre elevele sale de la liceu divorțase de soțul ei tocmai pentru că nu se înțelesese cu acesta după căsătorie, scena de început a filmului, în care protagonista caută un apartament de închiriat, devine relevantă. Aceasta decide să își părăsească familia și să trăiască pe cont propriu, concentrîndu-se în sfîrșit asupra propriei vieți. Ceea ce urmează este șirul de evenimente declanșat de plecarea mamei din sînul familiei și prăbușirea unei ordini patriarhale. Reacțiile membrilor familiei, vecinilor și cunoștințelor apropiate ne arată o lume care nu poate accepta decizia luată de Manana. Perspectiva că aceasta nu este fericită în interiorul unei familii este primită ca un afront personal de apropiați, o adevărată coaliție pentru familie constituindu-se pentru a o convinge pe aceasta să se răzgîndească, „să termine cu prostiile astea“ și să restabilească ordinea pe care a tulburat-o prin plecarea sa. Ca realizare cinematografică, Familia mea fericită este un film bine construit, care însă nu excelează decît printr-o interpretare foarte bună a actriței principale, Ia Shugliashvili, aflată la primul ei rol într-un film și recompensată cu Premiul TIFF pentru Cea mai bună interpretare. Filmele românești ale Noului Val, pe care le-am amintit deja ca referințe, sînt însă mult mai bine construite din punct de vedere dramatic. Lungmetrajul celor doi georgieni irosește momente prețioase prin scene repetitive fără motivație dramaturgică. Mai multe scene similare în desfășurare sînt jucate în timp real, în timp ce momente semnificative cum ar fi divorțul propriu-zis sînt omise prin elipse. Familia ca nucleu de putere și de ordine, cu toate ideile sale moștenite, cu toate tensiunile și atitudinile sale opresive, familia tradițională ca o structură căreia femeia trebuie să i se subordoneze, familia în care femeia nu poate avea o viață personală, familia care produce norme puternice este miza critică a unui film în care sociologia domină cinematografia.
Un debut islandez strălucit
Premiul pentru Cea mai bună regie i-a revenit islandezului Guðmundur Arnar Guðmundsson, pentru filmul Piatră pe inimă/ Heartstone, care a cîștigat și un binemeritat Premiu al Publicului. Repetînd oarecum situația de anul trecut, cînd filmul Vrăbii de Runar Runarssonn a fost inclus în competiția internațională, acest film de atmosferă este cel mai impresionant film din competiție. Așa cum ne-au obișnuit regizorii nordici, peisajul joacă un rol foarte important în această coming of age story. Cadrele largi, care înfățișează frumusețea spațiului rural, par să sporească sentimentul de izolare și de alienare al personajelor principale. Kristian și Thor sînt doi adolescenți de 14 ani care își petrec majoritatea timpului împreună. Teribilismul vîrstei este exprimat foarte bine în scena de deschidere a filmului. Cei doi se afirmă în primul rînd printr-o cruzime ieșită din comun, strivind fără milă mai mulți pești într-un joc destinat amuzamentului propriu. Urmează descoperirea destabilizantă a sexualității, dar, în timp ce Thor este evident atras de o fată din cercul său de prieteni, este evident că prietenul său, Kristian, este îndrăgostit de Thor.
Piatră pe inimă, cîştigătorul Premiului pentru Regie
Spre deosebire de multe filme cu subiect LGBT, Piatră pe inimă nu cade în capcana unui activism schematic. Drama lui Kristian, prejudecățile cu care acesta se confruntă și intensitatea trăilor sale sînt redate cu o sensibilitate și o atenție pentru detalii desăvîrșite. Adăugînd la această rigoare dramaturgică compozițiile vizuale echilibrate ale directorului de imagine norvegian, Sturla Brandth Grøvlen, filmul lui Guðmundur Arnar Guðmundsson reușește să redea experiențele fundamentale ale maturizării prin accente lirice subtile. Spre deosebire de God’s Own Country (regizat de Francis Lee, cu un protagonist jucat de actorul român Alec Secăreanu și recompensat cu Premiul Special al juriului), debutul regizorului islandez redă lumea interioară a personajelor într-un mod mult mai nuanțat. Pelicula în care joacă actorul român este, așa cum s-a spus deja, un fel de Brokeback Mountain european: o relație de dragoste dintre doi ciobani gay în Anglia rurală. Interpretarea lui Alec Secăreanu, aflat la primul său rol într-un film străin, nu este de neglijat, acesta jucînd cu autenticitate un personaj dificil, în afara propriei zone de confort. Însă, în afară de cîteva momente de umor involuntar, filmul alege o rezolvare facilă a conflictului, un happy-end puțin verosimil, o concesie neinspirată făcută publicului.
Trecînd peste aceste observații critice, valoarea simbolică a proiectării acestor filme LGBT într-o Românie care urmează să voteze un referendum pentru redefinirea familiei este deosebit de importantă. Propaganda recentă în favoarea familiei tradiționale a demonstrat că disponibilitatea față de toleranță a românilor este destul de limitată. Pînă la următorul TIFF, aștept cu nerăbdare filmul Ivanei Mladenovic pentru a putea vedea cum va evolua toleranța/ intoleranța noastră.