Filozofia „hoției“

  • Recomandă articolul

Știm asta de mult: hoția e de două feluri (fundamentale; plus alte nenumărate feluri „circumstanțiale“). Există mai întîi hoția vicleană, care îți bagă pe nevăzute mîna în buzunar sau în geantă, îți saltă portofelul, și abia ajuns acasă vei observa paguba. Aici hoțul a fost dibaci, iar tu, victima, ai fost (în cel mai bun caz) neatent sau naiv (hoțul poate intra în vorbă mai întîi, ca să-ți cîștige încrederea etc.), atunci cînd n-ai fost de-a dreptul (și, pînă la urmă, ai fost chiar asta) prost.

A doua hoție clasică e cea cu violență. Aici hoțul devine un tîlhar, nu mai e vorba de dibăcie și finețe, ci de brutalitate și agresiune, împinse uneori pînă la crimă. Haiducul, de pildă, tăia din principiu (ca să zicem așa) gîtul călătorului jefuit in codru, pentru a se proteja pe sine și a nu lăsa urme îndărăt. Uneori, primul tip de hoție, cel discret, poate evolua către al doilea, împins de împrejurări și devenind, la nevoie, violent. Ați văzut, poate, scena asta: hoața prinsă în tramvai, operînd cu mîna într-o poșetă, începe să țipe; sar eventual să o ajute tovarășele de ceată, care urmăreau scena îndeaproape şi care încearcă o diversiune; iar la limită, hoața poate scoate chiar o lamă, cu care încearcă să se automutileze cumva, ca să-i arate publicului puțin sînge și să creeze o confuzie ce o va ajuta să scape, căci în aglomerația creată nu se va mai ști cu precizie cine e agresorul și cine victima.

Cam la fel se întîmplă actualmente lucrurile în politica românească. Liviu Dragnea a încercat să strecoare cu viclenie, în ședința de guvern, în afara ordinei de zi anunțate, ordonanța privind grațierea și modificarea Codului Penal. S-ar fi votat totul  „pe nevăzute“ și ar fi produs efectele juridice așteptate, care ar fi intrat numaidecît în vigoare, după publicarea rapidă în Monitorul Oficial. Iuțeală de mînă și nebăgare de seamă, după definiția de bază a înșelăciunii. N-a fost să fie așa, căci cineva (cine?) a observat mișcarea, a dat alarma, iar președintele Iohannis, sesizînd potlogăria, a sosit mintenaș la începutul ședinței de guvern, autoinvitîndu-se și silindu-l astfel pe primul ministru să nege că ar fi avut de gînd să treacă prin ședință o asemenea propunere. Dacă a fost prins cu mîna în sac, Liviu Dragnea a schimbat strategia, recurgînd, după tiparul clasic, la hoția aşa-zicînd pe față: a anunțat că a hotărît să treacă în mod fățiș prin guvern această ordonanță de urgență, deși nimic nu motivează aici o procedură de urgență, din moment ce Guvernul și Parlamentul au o majoritate clară PSD + ALDE, care permite votarea fără probleme a oricărei hotărîri de guvern. Probabil că Liviu Dragnea se teme (?) de o dezbatere în Parlament, de rostirea publică a unor vorbe critice (ale opoziției) care îi par inconvenabile, stîrnite de un asemenea act juridic dubios. Va urma probabil (în duminicile viitoare) reacția străzii, care va merge în linia aceleiași violențe, provocate în fapt de dorința PSD-ului de a impune ordonanța de guvern.

„Tîlharul“ PSD a dat pe față intenția comiterii acestui act vinovat, motivat de dorința lui Dragnea (și a baronilor din jurul său, aflați într-o situație asemănătoare) de a scăpa, prin grațiere, de condamnările penale de la dosare, care îl încurcă la mersul alert prin politică. În momentul prezent, războiul a pornit; taberele stau față în față, fiecare urmărind și anticipînd mișcarea celuilalt, pentru a riposta, într-un fel sau altul.

Păcatul originar, care a adus PSD în aceas­tă poziție tare, e votul din 11 decembrie al acelei minorități a electoratului românesc, care a votat majoritar cu PSD. Cum am putea explica acel vot? Am auzit de curînd, într‑o emisiune de radio, un ascultător, care dădea străvechea explicație populară a „avantajului reciproc“ (pe care mărturisesc, cu naivitate, că o credeam pierdută în trecut): sîntem de acord să fure primarul, dar să ne dea și nouă ceva. Pînă la urmă, populismul și-a produs încă o dată efectele, promisiunea de mărire a salariilor și a pensiilor, cum se vede, a func­ționat. Redactorul emisiunii s-a mirat: „Bine, dar dacă se acceptă pragul propus de 200.000 de lei sub care noul cod penal nu mai ia in seama prejudiciul ca vină penală, iar el va fi astfel total dezincriminat, înseamnă că orice funcționar va putea fura nestingherit pînă la concurența acestei sume; iar delictul va fi socotit cel mult administrativ, sancționabil eventual cu o mustrare sau cu o amendă, iar nu unul penal, ca pînă acum“. „Ei, nu e atît de grav“, a răspuns ascultătorul; „cred că ar trebui să îngăduim funcționarului public un asemenea bonus personal“. Aici este cuprinsă esența lașității moralității noastre populare: nu prea ne pasă dacă demnitarul bagă mîna în banul public (doar nu e al nostru!), cu condiția să ne alegem și noi cu ceva din acțiunea asta vag haiducească.

Dacă primarul, de exemplu, a introdus țeavă de apă în comună, îmbunătățind astfel evident viața locuitorilor ei, n-o să ne supărăm (prea tare) dacă vom afla că același primar și-a tras și el niște comisioane, cu această ocazie, de la firma care a executat lucrarea; doar n-am dat noi, din buzunar, acești extra-bani, i-a plătit Statul, din contractul ușor majorat dintre antreprenor și primărie. Această despărțire simplă și de „bun-simț“, nu-i așa –, între „banii Statului“ și „banii noștri“, constituie de mult (din vremea comediilor lui Caragiale, în care Conul Leonida tot așa gîndea) temeiul nepăsării civice a poporului în materie de avere socială. Pe de o parte, șeful (pe care chiar în democrație l-am ales) are niște drepturi suplimentare, căci el e deasupra celorlați. Pe de altă parte, furtul unor bani publici nu emoționează prea tare opinia populară. Dacă îmi fură careva cocoșul de pe gard, îi arăt eu lui! Dar așa, doar pentru că primarul și-a tras și el niște bani din fondul de dezvoltare al comunei, doar nu sînt banii noștri, ei vin oricum de la centru, adică par ai nimănui. Cum să numești această atitudine a poporului: imorală sau amorală, din moment ce conștiința moralității nu e prea bine definită în mintea omului de rînd și diferă binișor de definiția ei din cărți, învățată de intelectualul de la oraș?

Cam asta se întîmplă și în prezent în relația dintre politica PSD-ului și poporul guvernat. Acei 20% care au votat partidul şi l-au adus la putere datorită indiferenței și sictirului politic al majorității, care a stat acasă, reprezintă procentul de nepăsători, din punct de vedere moral, cu privire la păcatele, știute de mult, ale demnitarilor pesediști. La care se adaugă lăcomia pentru banii promiși în programul de guvernare (chit ca pot fi iluzorii; dar dacă totuși ni-i dă?) și nepăsarea generală, la urma urmelor, în materie de politică, la români. Nu cred ca oamenii aștia știu bine cu cine votează ori cine îi conduce; așteaptă, în schimb, cu toții să li se dea ceva, ori măcar să li se promită (ceea ce e și mai rentabil pentru partidul respectiv, căci mai tîrziu, după ce vom ajunge la putere, vom vedea noi cum facem cu promisiunile din campanie).

Poporul a votat în decembrie și, conform mecanismului descris, PSD a urcat la putere. O minoritate „slabă“ (de „virtute“) a ajuns astfel să domine o majoritate superioară, care acum regretă inactivismul de la vot şi care activează în fine, în al 11-lea ceas, ieșind și protestînd în stradă (de ce n-o fi protestat la vot?). O fi înțeles Liviu Dragnea cum stau lucrurile și cum a cîștigat el, de fapt, puterea? E de bănuit că da; dar va mai trece o vreme pînă cînd, la presiunea generală și repetată a opiniei publice, Liviu Dragnea și cu PSD să fie dispuși să le lase locul lor altora. Pînă atunci, se vor bate unii cu ceilalți în șicane, piedici şi ghionturi administrative și legislative, în declarații populiste, prin apariții de susținere la televizor, prin apeluri la ajutor cerut de la „licuricii“ externi. Ne-ar trebui alte alegeri (anticipate), dar ele nu vor da un alt rezultat, cîtă vreme lipsește, de pe partea dreaptă, un adevărat partid liberal, compus din oameni onești și pricepuți la guvernare. El trebuie să devină alternativa credibilă la oferta populistă a PSD, să cîștige guvernarea și să ducă țara înainte. Pînă atunci, ne așteaptă o lungă perioadă tulbure.

Pînă cînd unul dintre cei doi protagoniști, Dragnea sau Iohannis, se va mai înmuia, confruntarea va continua, ba chiar va spori în intensitate. Ne așteaptă o primăvară fierbinte. Măcar de se va mai găsi cineva, pe la guvern, care să semneze, lunar, statul de plată pentru pensiile și salariile bugetarilor. Riscăm haosul, ca în finalul Țiganiadei. Țiganii lui Deleanu s-au certat, s-au încăierat și s-au risipit din același motiv, vechi de cînd lumea; neputința de a pune la cale un stat funcțional. Cam tot acolo ne aflăm și noi acum. Nu degeaba zicea Deleanu că prin „țigani se înțeleg și alții“. (Re)citiți cartea; veți afla cît de realiste pot fi uneori parabolele literaturii!

Comentarii utilizatori

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }