Galimatias

Întrucît şi criticii literari sînt oameni, au şi ei sentimente, pe care de multe ori şi le ascund, iar uneori şi le declară. Recunosc că îmi place Ştefan Manasia, atît ca poet (unul dintre cei mai buni din ultima generaţie, „milenaristă“), cît şi ca om. Intelectual de vîrf, poet şi cu lecturi, nu doar cu talent, ins neconflictual şi camarad adevărat, redactor profesionist de revistă culturală, chiar dacă – sau tocmai pentru că – aceasta poartă numele Tribuna: sînt numai cîteva dintre însuşirile umane şi calificările profesionale pentru care îmi place Manasia. Dar dacă nu-mi place cel mai nou volum al său de poezie, trebuie să fiu primul care s-o spun, fără ocolişuri, perifraze, amabilităţi conjuncturale şi calcule extraliterare. Nimic, în critica literară, nu se poate constitui pe amabilităţi şi reciprocităţi, iar a-ţi „tempera“ critica făcută unei cărţi pentru că eşti în relaţii bune cu autorul ei este, în fond, cea mai mare jignire pe care i-o poţi aduce acestuia. Bonobo sau cucerirea spaţiului confirmă apetenţa lui Ştefan Manasia pentru conturarea şi explorarea simultană a unui imaginar poetic de unică folosinţă. Cititorul fusese invitat încă de la debutul autorului, cu Amazon şi alte poeme (2003), să facă această experienţă: să […]