Galimatias
Ştefan MANASIA – Bonobo sau cucerirea spaţiului
- 22-08-2014
- Nr. 736
-
Daniel CRISTEA-ENACHE
- Literatură
- 3 Comentarii
Întrucît şi criticii literari sînt oameni, au şi ei sentimente, pe care de multe ori şi le ascund, iar uneori şi le declară. Recunosc că îmi place Ştefan Manasia, atît ca poet (unul dintre cei mai buni din ultima generaţie, „milenaristă“), cît şi ca om. Intelectual de vîrf, poet şi cu lecturi, nu doar cu talent, ins neconflictual şi camarad adevărat, redactor profesionist de revistă culturală, chiar dacă – sau tocmai pentru că – aceasta poartă numele Tribuna: sînt numai cîteva dintre însuşirile umane şi calificările profesionale pentru care îmi place Manasia. Dar dacă nu-mi place cel mai nou volum al său de poezie, trebuie să fiu primul care s-o spun, fără ocolişuri, perifraze, amabilităţi conjuncturale şi calcule extraliterare. Nimic, în critica literară, nu se poate constitui pe amabilităţi şi reciprocităţi, iar a-ţi „tempera“ critica făcută unei cărţi pentru că eşti în relaţii bune cu autorul ei este, în fond, cea mai mare jignire pe care i-o poţi aduce acestuia. Bonobo sau cucerirea spaţiului confirmă apetenţa lui Ştefan Manasia pentru conturarea şi explorarea simultană a unui imaginar poetic de unică folosinţă. Cititorul fusese invitat încă de la debutul autorului, cu Amazon şi alte poeme (2003), să facă această experienţă: să […]
Mulțumesc pentru răspuns. Apreciez. Și îmi cer scuze că – în ciuda bunăvoinței! – nu pot vedea în el o explicație la obiect și pe măsură.
Mai mult, observ că încercați cu drag să mă înghesuiți în categoria celor care vă reproșează că nu interveniți în textele pe care le publicați, când eu tocmai vă reproșam că nu selectați deloc textele pe care le publicați, că, în fapt, publicați oameni nu texte și că lăsați ”suveran” un autor care a fost dezomologat de însăși doamna Monica Lovinescu, unul care, iată, își bate joc de o autoritate care, teoretic, îi era până mai ieri atât de scumpă, cea a Uniunii Scriitorilor din România. Ea premiază, el desființează. Și da, este exact aceeași uniune pe care nu mai demult de anul 2013 a jurat s-o apere cu pieptul său de oțel în fața oricăror agresori externi și interni, s-o sprijine neabătut, purtând-o pe umeri spre culmi de glorie sau cam așa ceva. A se citi cu și mai multă atenție cererea sa de reintegrare în USR:
”Prin prezenta cerere, vă supun atenției intenția și dorința mea de a reveni în Uniunea Scriitorilor din România, o instituție căreia, cît am fost membru al ei, am încercat să-i ofer ceea ce merita. Și anume, respectul pentru valorile literare, atenția față de tinerii scriitori, sentimentul că breasla noastră reprezintă ceva distinct, extrem de important și de neignorat, în orice context social și politic.
Dincolo de circumstanțe și de contexte, USR este și trebuie să rămînă un brand. E emblema scriitorimii române și structura organizatorică în care se cuprinde majoritatea covîrșitoare a autorilor valoroși din cultura noastră.
Ea are șansa de a fi condusă de un Președinte, recent reales, de o autoritate profesională recunoscută, și de o echipă formată din scriitori de prim rang; astfel că imaginea instituției și imaginea echipei de conducere se determină reciproc.
Din păcate, cu toate lucrurile bune și foarte bune făcute de USR, cu toate programele, cu toată ajutorarea unor scriitori aflați în suferință sau în sărăcie, felul cum instituția a fost atacată, preponderent de către veleitari din afara ei, mi-a dat de gîndit. M-am gîndit că e, poate, interesul unora și al altora ca Uniunea și ce înseamnă ea (relevanță artistică și critică, cultură înaltă, valori democratice, dar și firească stratificare elitară) să dispară din centrul societății noastre; să fie marginalizată, astfel încît funcția ei de instanță valorizantă să poată fi eliminată. Altfel nu-mi explic campaniile de discreditare a Uniunii Scriitorilor din România, purtate metodic și cu energia maculării.
Nu pot asista pasiv la așa ceva și nu pot fi în altă parte decît acolo unde sînt scriitorii și criticii noștri cei mai buni. În varianta că veți da curs cererii mele, m-aș bucura să “pun umărul” (cum se spunea în limba de lemn a socialismului real) la susținerea programelor USR și a autorilor ce formează și reprezintă însăși literatura română contemporană.”.
Mai este, oare, posibil, dragă ”Observator cultural”, să nu înțelegeți că nu mai e vorba în cazul acesta de sărmanul ”joc democratic” cu ”cartile care apar sa intre intr-un dialog, sa se confrunte opinii, sa fie cronici pro si contra.”? Cronici pro și contra pot exista doar la un produs literar de o oarecare calitate, nu și la un ”galimatias”. Nuuu?
În fine, să nu credeți cumva că nu mă flatează îngrozitor că-mi cereți ”părerea” în scris despre ”Bonobo…”. Vă reamintesc că eu sunt doar un simplu cititor. Aveți cohorte de critici literari care ar trebui să se mobilizeze și să mai scrie despre carte pro și contra, până la epuizare.
Pe mine mă interesează deocamdată doar dacă vrea și poate cineva explica rațional cum și dacă e posibil sau nu ca un ”galimatias” să fie premiat de USR.
Ceea ce aș putea totuși să vă mai spun în plus și gratuit este că ”Bonobo…” e o carte care, chiar și în e-book, merită mai mult de 8,99 RON și că și cea mai neinspirată poezie scrisă de Ștefan Manasia este mult superioară celor scrise de X, autor liric de o cutremurătoare modestie, recent ”omologat” în OC drept ”…un creator de vîrf pe cît de original, pe atît de complex” .
Mi-am permis acest „draga”, pentru ca si adresarea dumneavoastra foloseste acel cuvint.
Cronicarul literar Daniel Cristea-Enache este suveran pe ce scrie. Sintem „certati” ca nu intervenim in articolele politice, acum, iata!, primim reprosuri ca nu „cenzuram” cronici literare. Cronicarul literar – indiferent cum se numeste: Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Bianca Burta-Cernat, Bogdan-Alexandru Stanescu, Dana Pirvan-Jenaru, Claudiu Turcus, Adina Dinitoiu, Cezar Gheorghe, Alina Purcaru, Iulia Popovici, Antonio Patras, Bogdan Cretu, ca sa dam doar citeva nume care semneaza (constant sau sporadic) in revista noastra cronici literare – are deplina libertate in privinta opiniilor si a comentarii cartilor.
Aveti o idee gresita in privinta „interventiilor” redactionale. Nu intervenim in cronici literare. Cel mult ne consultam asupra cartilor ce urmeaza sa fie recenzate, dar asupra continutului cronicilor – niciodata. Cronicarul literar are deplina libertate, responsabilitate si isi expune o opinie, cu care cititorii pot sa fie de acord sau nu. Dumneavoastra, draga Sanda Brun, invocati argumente de „autoritate” – juriul USR de la Cluj. Aceasta este doar o cronica. Intr-o cronica, poti sa fii de acord cu un juriu (al USR sau al altor institutii) sau poti sa ai alta opinie. Intr-o cronica dai si citate: edificatoare sau nu.
Daca dumneavoastra credeti, dupa lectura pe care ati facut-o, ca aceasta carte este una remarcabila, spuneti-o, va rog. E foarte important ca literatura romana sa fie luata in seama, cartile care apar sa intre intr-un dialog, sa se confrunte opinii, sa fie cronici pro si contra.
O parere din partea dumneavoastra despre „Bonobo sau cucerirea spatiului” ne-ar interesa. Cu cit se discuta mai mult, pro si contra, argumentat, despre cartile autorilor romani, cu atit va fi mai bine si pentru literatura romana, in ansamblu.
Cum se poate, oare, ca ”Bonobo sau cucerirea spațiului”, o carte de poezie care a fost recent premiată de filiala Cluj a USR, în frunte cu un juriu cât se poate de onorabil ( Ion Simuţ, preşedinte, Diana Adamek, Corin Braga, Constantina Raveca Buleu, Ion Cristofor, Dávid Gyula şi Karácsonyi Zsólt, membri), care a avut cronică de întâmpinare în revista-fanion a USR (încă din octombrie 2013) cât se poate de pozitivă și nuanțată, să fie, din trei-patru citate, desființată și cotată nici mai mult nici mai puțin decât un ”galimatias” ?
Să fie toți acești membri USR incapabili să vadă adevărul? Sau să fie tot doamna Monica Lovinescu, singura care are dreptate, ca de atâtea ori, și atunci când scrie fără nicio ”amabilitate conjuncturală”, în 2001, în jurnalul său, despre tânărul cronicar de la ”Adevărul literar și artistic”: ”Nu știu ce va fi moștenit omul acesta de la tatăl lui adoptiv, dar judecata falsă, sigur da.”(pag.112, Jurnal inedit 2001-2002, Editura Humanitas, București).
Și mai cum, oare, este posibil, dragă ”Observator cultural”, ca – în 2014 – o revistă culturală de prestigiu să publice izmeneli ca acelea pe care autorul cronicii le înșiră în introducere și să gireze o astfel de critică agresiv-impresionistă (fără idei)?
Sper că există o explicație pe măsură.