Pe agenda evenimentelor pariziene de artă, expoziția de la Grand Palais, intitulată Gauguin, alchimistul (deschisă pînă pe 22 ianuarie 2018), reprezintă capul de afiș. O expoziție cu picturi, lucrări de ceramică, sculpturi în lemn, gravuri și desene. O expoziție în care Grand Palais a colaborat cu Institutul de Artă din Chicago – deținătorul celor mai multe lucrări – și cu Muzeul d’Orsay. Termenul de alchimist traduce ideea unei căutări nesfîrșite, capacitatea de a percepe secretele diferitelor materiale pentru o mai bună transfigurare a acestora. Ca urmare, expoziția prezintă multitudinea de tehnici și de materiale din oera lui Gauguin. „Alchimistul“ Gauguin amestecă materiale și senzații, reușind să ofere imaginea unui artist liber, neîncorsetat de reguli, care, conforma criticilor, a „îndrăznit totul“. „Vreau să fac doar o artă simplă“, a spus Gauguin. El n-a imitat, ci a refăcut, în artă, libertatea unei naturi descoperite departe, foarte departe de Europa. Practic, pentru Gauguin, această îmbinare de materiale a fost un rezervor artistic primordial, o recreere a unei lumi miraculoase.
Concepută în stilul marilor retrospective de la acest for de cultură, expoziția ne dezvăluie itinerariul geografic, combinat cu cel al creației artistice, al unui personaj care, fără să aibă rigoarea studiilor academice, a reușit să influențeze arta lumii, creînd totodată noi, uimitoare modalități de tehnică artistică.
Copilul venit pe lume la Paris, din căsătoria unui tată francez socialist și antimonarhist și a unei mame de origine peruană, feministă înfocată și socialistă, va „deschide ochii“ în Peru, unde va culege, cu mintea copilului, primele impresii. Adolescentul de 17 ani nu va ezita să se încadreze în marina comercială și, apoi, în cea militară. Locuri de muncă aspre, care îi vor conferi o mare experiență de viață, dar și o inegalabilă șansă de a cunoaște pămîntul în lung și în lat. După suficiente, pragmatice acumulări, după șapte ani de peregrinări pe mare, Paul Gauguin se hotărăște să abandoneze periplul mărilor și oceanelor și devine un mic bancher, ocupînd funcția de agent de schimb. Munca aceasta sedentară îi oferă însă posibilitatea de a reflecta și de a studia colecțiile de pictură ale celor doi frați ai mamei, Gustave și Achille Arosa, ale căror case erau împodobite cu lucrări de Courbet, Delacroix, Corot, Pissarro. Pînzele îi trezesc un viu interes, așa că nu ezită să devină un „pictor de duminică“, la început încercînd să-i copieze pe maeștri. Reușește cîteva bune reproduceri, ceea ce îl stimulează, începînd să fie din ce în ce mai cuprins de acest joc al liniilor și al culorii. Nu peste mult timp, îl va cunoaște pe pictorul Émile Bernard, cu care va avea un prim schimb de experiență artistică, asta petrecîndu-se la Pont Aven. După scurt timp revine la Paris. Reîntors în focul luptei artistice, îl va cunoaște pe Charles Laval, cu care va plănui o escapadă în Panama, considerînd că arta franceză trebuie revigorată și împrospătată cu elemente ale naturii și ale simplității sentimentelor umane. Clar, pictura pusese stăpînire pe sufletul său, iar dorința de a face artă nu mai avea limite. După un sejur panamez, nemulțumit de ceea ce produsese paleta sa, cu ușurința marinarului, se va îmbarca pentru Martinica, unde speranța unui profit spiritual i se părea a fi mult mai justificată.
Se reîntoarce în Franța. Merge la Arles, unde îl găsește pe Van Gogh într-o bună formă a creației. Săptămîni bune vor lucra împreună, întrecîndu-se în măiestrie. Aici va lua naștere o operă de referință pentru creația sa: Peisaj cu copaci albaștri. Într-o zi, însă, va rupe firul colaborării, prin acel gest al lui Van Gogh, care va precede, suicidal, automutilarea urechii.
Viguroasele trunchiuri ale „copacilor albaștri“ nu sînt prezente la Grand Palais, ci într‑o expoziție realizată de un prestigios muzeu, Jacquemart André, în care sînt expuse capodopere ale colecției unui cuplu danez, Wilhelm și Henry Hansen, care, ca și cei care au creat susnumitul muzeu, și-au dedicat viața artei, într-o perioadă „neagră“ a civilizației, 1916-1918. În aristocraticul spațiu sînt prezentate publicului lucrări de Cezanne, Renoir, Matisse, Degas, Monet și, bineînțeles, de alţi doi artiști de mare valoare cu apartenență daneză: Pissarro, născut în Antilele Daneze, și Paul Gauguin, căsătorit cu Mette Sophie Gad, o daneză cu care va avea cinci copii și cu care va merge de multe ori la Copenhaga.
În 1897, îi moare fata preferată. Disperat, caută să-și ia viața, îngurgitînd arsenic, dar corpul său, de marinar călit, respinge otrava și atunci se autocondamnă să-și trăiască viața. Este sărac. Vinde două lucrări în condiții dezastruoase. Creează o capodoperă: De unde venim? Cine sîntem? Încotro ne îndreptăm? Sub semnul întrebării este și întreaga sa viață. Debusolat, caută o rezolvare, conștientizînd că Europa nu‑i oferă ceea ce este necesar pentru arta sa. Rezolvarea? Pleacă în Tahiti, iar în anevoiosul parcurs se va opri la Auckland, în Noua Zeelandă, unde va studia arta populației maori.
În Tahiti, apoi în Insulele Marchize, din nou în Tahiti, trecînd în sălbăticie, va crea fără nici un fel de opreliști. De aceea părăsise Europa, pentru a se dezbăra de vechile cutume. El, autodidactul, care se depărtase de vechiul său mentor Pissarro, care se certase cu Paul Signac și Van Gogh, afirma fără ezitare: „Sînt un mare pictor, și eu știu asta!“.
Gauguin nu a fost numai un neobosit călător pe întinsele ținuturi acoperite de ape sau pe cele ale uscatului, dovedindu-se un veritabil constructor al unei arte senzuale și vibrante, pe care a transpus-o nu numai în uleiurile pe pînză și în desenele sale, ci în tot ceea ce ieșea din mîinile lui. A abordat gravura și monotipul, sculptura, ceramica. Casa din Tahiti, pe care a amenajat-o, a inscripționat‑o cu plăci, curprinzînd poveștile sale despre viață. „Fiți misterioși! Fiți îndrăgostiți pentru a fi fericiţi!“ – îndemnuri sculptate la intrarea în La Maison du Jouir (Casa plăcerilor), semne ale unei vieți agitate, cu multe necunoscute, amalgamate în acel mojar al marelui alchimist Paul Gauguin.