Prin bunăvoința anticariatului bucureștean UNU, am avut posibilitatea să studiem o invitație la un mare festival artistic, desfășurat în ziua de 8 martie 1918, ora 15.00. A fost un concert desfășurat sub înaltul patronaj al Alteței Sale Regale Principele Carol, în beneficiul Societății Mărăști. Acel concert de muzică clasică este, probabil, necunoscut muzicologilor, fiind o adevărată minune faptul că a ajuns pînă la noi un exemplar din caietul-program al acelui concert, exemplar care este lucrat de mînă și care, el însuși, are calități excepționale, fiind o operă de artă. Cîte exemplare vor fi fost? Nu vom afla niciodată.
Caietul este o simplă foaie „ministerială“, așa cum se numea pe vremuri formatul A3, îndoită pe lat, rezultînd patru fețe, trei dintre ele fiind ocupate de text și grafică.
Pe prima față, în jumătatea superioară, găsim un excepțional portret al unui personaj în turban, lucrat cu o îndemînare a desenului și o stăpînire a tehnicii acuarelei, pe care numai un mare maestru o putea avea. Într-adevăr, maestrul Catul Bogdan era un desăvîrșit artist, care a fost, totodată, și un dascăl prin mîna căruia au trecut numeroși maeștri, ei înșiși școlind, la rîndul lor, generații de artiști. Catul Bogdan era fiul istoricului G. Bogdan-Duică. Avea, la momentul concertului, 21 de ani și poate era un tînăr profesor la școala de geniu, care, sînt tentat să cred, ar fi organizat acest program de o mare distincție intelectuală. Catul Bogdan ar fi executat un număr de fețe ale programului, bineînțeles, diferite. Mi-e greu să cred că un artist de talia lui s-ar fi repetat.
Textul de pe prima față este scris cu o caligrafie excepțională, de mînă, cu caractere diferite, în tuș, de altfel, ca și programul pe cea de-a doua și a treia față. Elevii școlilor militare de geniu și cartografie erau caligrafi desăvîrșiți, lucru greu de atins astăzi, cînd calculatorul face această muncă.
Programul ne oferă surpriza de a-l întîlni pe marele Enescu concertînd alături de oameni îndrăgostiți de muzică, unii cu studii de specialitate, iar alții amatori, elevi ai „Școalei de geniu“, așa cum era corul respectivei școli, care deschide atît prima, cît și a doua parte a programului muzical. În afara elementului coral, sînt bucăți cîntate la pian, clavecin, vioară, canto, recitări de poezii ale lui Coșbuc: Mama și Dușmancele, dar și un moment de dansuri naționale. Nu aflăm cine este cel care a supravegheat dansurile. Poate nelipsitul, neobositul Varonne?
Punctul forte îl reprezintă participarea celebrului muzician George Enescu, violoniost, pianist, dirijor și compozitor, membru al Academiei Române (1932), epurat din rîndurile ei, în 1948, de către un modest profesoraș, omul noului partid la putere.
George Enescu avea la momentul serbării 37 de ani și se ilustrase nu numai pe mari scene ale țării și ale lumii, dar se devotase și pe cîmpul de luptă, cîntînd în saloanele cu răniți din campania Primului Război Mondial, inclusiv la Mărăști. Impresionant repertoriul abordat de muzician cu acest prilej. Enescu va interpreta: Händel, Sonata în Re major pentru vioară; Arcangelo Corelli, Folies d’Espagne, Camille Saint‑Saëns, Introducere și Rondo Capricioso; urmează două lucrări de Wieniawski, Legenda și Poloneza în La major, iar în final patru piese compuse de Bach, Schubert, Pugnani și Sarasate.
Am putea concluziona: un adevărat recital Enescu, un adevărat regal enescian, în momentul în care războiul era în curs. Deși repurtase victorii la Mărăști, Mărășești și Oituz, în martie 1918, România era în fața Păcii de la Buftea – care însemna ocuparea țării de către Imperiul German, iar guvernul, împreună cu Regele Ferdinand, se retrăgea la Iași. Regele Ferdinand n-a retificat Tratatul de la București, România reușind, în primăvara, toamna și iarna anului 1918, să se reîntregească.
Anul 1918 are, pentru români, o semnificație aparte. Cei desemnați să se ocupe de programul manifestărilor dau din colț în colț. Președintele cere revizuirea calendarului manifestărilor. Angajamentele încep să curgă, aidoma celor de la autostrăzi. Oricum, evenimentele unui centenar nu încep și nu iau sfîrșit în cadrul unui an calendaristic. Nu trebuie să privim contabilicește acest fenomen. Centenarul trebuie să înceapă înaintea datelor birocratice, pentru a fi „lansat“ și pentru a produce o anume stare de vibrație emoțională în rîndul națiunii.