Geta Brătescu în atelierul său
Au trecut doi ani, aşadar ne regăsim în faţa unei noi ediţii a Bienalei de Artă de la Veneţia. Între 13 mai şi 26 noiembrie are loc cea de-a 57-a ediţie a Bienalei. Pe 10 mai, întreaga maşinărie de expoziţii se deschide oficial, în pavilioanele naţionale şi Palazzo Centrale, situate în Giardini, în spaţiile de la Arsenale ori în diferite palazzi storici din centrul oraşului. Anul acesta, expoziţia principală este curatoriată de Christine Macel (al cărei nume l-am regăsit în urmă cu şapte ani într-o expoziţie-pharmakon atent curatoriată: Promisiunile trecutului. O istorie discontinuă a artei în ex-Europa de Est, la Centre Georges Pompidou din Paris) şi se intitulează VIVA ARTE VIVA, pe cît de (a)politic cu putinţă, o celebrare a artei ca „rezistenţă per se, o alternativă in se“, arta ca teritoriu politic – adaug eu – prin însăşi existenţa ei. 120 de artişti din 51 de ţări în acest nucleu expoziţional, alături de alte 85 de participări naţionale, printre care trei ţări prezente pentru prima oară: Antigua şi Barbuda, Kiribati, Nigeria. Să ne oprim asupra Pavilionului României, atît cît o putem face în acest stadiu, pre-vernisaj. Să parcurgem împreună un mic traseu virtual în opera artistei care reprezintă România atît în Pavilion, cît şi în Noua Galerie a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică.
Proiectul care reprezintă România se numeşte Apariţii, este curatoriat de istoricul de artă Magda Radu şi este o expoziţie solo dedicată artistei Geta Brătescu. Apariţii, aşa cum dezvăluie curatoarea, are mai multe sensuri. E, pe de-o parte, titlul unei serii de lucrări expuse în Pavilion, realizată parţial cu ochii închişi. Pe de altă parte, „apariţii“ e cuvîntul care defineşte, surprinde probabil cel mai complet, lăsînd în acelaşi timp o extraordinară deschidere către necunoscut, fără etichete supărătoare, practica artistică a Getei Brătescu. Desenul, obiectul artistic e rezultatul unui „dans“ al minţii. Tehnica e ceea ce contează mai puţin, important – declară în repetate rînduri artista – este „spiritul lucrării“, ceea ce îi cere artistei „mintea, gîndirea şi viziunea“. În acelaşi timp, „apariţii“ înseamnă libertatea absolută a lucrării rezultate, apariţia ei dincolo de orice constrîngere socială sau politică. „Apariţii“, aşa cum mărturiseşte curatoarea Magda Radu, sînt totodată „epifanii“, naşterea artei prin „transfigurarea celor mai simple elemente plastice (linia, cercul) în expresie“. În spaţiul expoziţional, „apariţiile“ sînt şi chipul artistei în mai multe ipostaze, în diferite lucrări de-a lungul carierei, subiectivitatea sa dezvăluită.
Primul solo feminin în Pavilionul României
Prezenţa artistei Geta Brătescu în spaţiile dedicate României la Bienala de Artă de la Veneţia constituie un eveniment absolut pentru istoria participărilor româneşti la Veneţia: este prima expoziţie personală a unei artiste. În primul rînd, expoziţiile solo nu au fost în număr mare în trecutul Pavilionului naţional (Ion Ţuculescu a fost primul, în 1966, urmat abia în 1988 de o expoziţie într-un oarecare sens fantomatică a lui Napoleon Tiron; Mircea Spătaru în 1990, Horia Damian trei ani mai tîrziu, Ion Bitzan – şi Ion Grigorescu în afara Pavilionului – în 1997, Daniel Knorr imaterial în 2005, Adrian Ghenie, zece ani mai tîrziu). Alături de această observaţie, putem adăuga o alta: artistele nu s-au regăsit deseori în Pavilionul României. Nu vom analiza fiecare ediţie de Bienală, dar numărul lor a fost mereu extrem de mic (referitor la ediţia din 1942, Lucia Dem Bălăcescu deplîngea „lipsa elementului femenin, reprezentat prin numai două nume“; în 1999, Lia Perjovschi scria despre absenţa, pînă în acel moment, a curatorului de sex feminin, deşi în poziţia de organizator regăsim şi femei în anii ’50, ai realismului socialist), şi întotdeauna în expoziţii colective. De data aceasta, iată-ne, după o expoziţie care a întărit pe piaţă poziţia deja consacrată a unui artist pictor – Adrian Ghenie –, în faţa unui proiect expoziţional dedicat operei atît de vaste şi dificil de clasat a unei artiste care a împlinit pe 4 mai 91 de ani: Geta Brătescu. O artistă pe care o regăsim în fiecare zi în atelierul său, la lucru, în ceea ce numeşte „atelier continuu“, ca să parafrazăm titlul unei cărţi ale sale din 1985. La Veneţia, cu cîteva lucrări de grafică ale artistei ne întîlnim în Pavilion şi în 1960, într-o expoziţie colectivă organizată de Jules Perahim. Artista nu călătoreşte atunci la Veneţia, dar o va face cîţiva ani mai tîrziu, călător prin Italia, dar nu şi al Bienalei: în urma acestei experienţe, artista publică în 1970 De la Veneţia la Veneţia.
Ca să înţelegi cu adevărat opera artistei ai nevoie de lucrările sale, dar şi de scrierile sale. Născută în 1926, această personalitate centrală a artei contemporane româneşti, începînd cu anii ’60, reprezentantă a neoavangardelor, a studiat deopotrivă la Facultatea de Litere şi Filozofie, avîndu-l profesor pe G. Călinescu, şi la cea de Belle Arte, avîndu-l mentor pe Camil Ressu. Scrie enorm de-a lungul anilor, volumele sale situîndu-se de foarte multe la graniţa dintre jurnal, nuvelă, roman, toate acestea fiind de fapt dominate de reflecţiile despre desen şi propria sa artă.
Imaginea-semn
Gîndirea sa transpusă în cuvinte dezvăluie, de fapt, propriul teritoriu vizual, dominat de compoziţii grafice: „Totul se strînge, se reduce la traversarea spaţiului. Traversarea spaţiului se face prin linie“, declară artista într-un interviu pe care mi l-a oferit în urmă cu puţin timp. În diferite pagini de jurnal, găsim posibile completări, obsesia pentru „linia curată“, fără haşurări inutile, care să o tulbure: „Linia, desenul curat exprimă aceste stări fără să le descrie, în el se descarcă iubirea şi suferinţa, orgoliul şi umilinţa“. Şi aici ajungem într-un alt punct foarte important: punctarea inutilităţii descrierii, inventarea formelor pentru anumite „stări“. În repetate rînduri, artista declară că politicul nu se reflectă în artă; că arta îşi păstrează zona autonomă, că preocupările artei nu ar trebui să interfereze cu realitatea politică. Artista nu se declară niciodată victimă a perioadei comuniste şi nu va adopta nici condiţia marginalului ori a celui care se va opune sistemului. Va lucra continuu, „zi de zi, din copilărie“, instalîndu-şi atelierul mental oriunde s-ar situa: desenează, lucrează în mediul textil (de exemplu, seria Medea, 1980, „desene cu maşina de cusut“), realizează colaje (simplitatea şi fragilitatea seriei Vestigii, 1978, colaje din resturi de materiale textile găsite într-un sac al mamei artistei), filme experimentale, obiecte, fotografii, performance-uri. Figura sa îşi face deseori apariţia în anumite lucrări, în cel mai regizat, controlat şi aparent spontan mod cu putinţă (la Veneţia va fi expusă seria de fotografii Alteritate, 2002-2011). Ilustrează numeroase cărţi, printre altele, Faust în traducerea lui Şt. Aug. Doinaş. Cu aceste ilustraţii originale ne vom întîlni în acelaşi spaţiu al Pavilionului de la Veneţia. Despre experienţa Faustului, artista scrie într-o pagină cuprinsă în volumul Jurnal în zigzag (Fundaţia culturală Secolul 21, 2015) că, atunci cînd a compus acele imagini, a ştiut că „imaginea trebuie să fie semn“.
În Pavilionul României – un parcurs retrospectiv în opera artistei, dar şi prezenţa lucrărilor sale recente, un „labirint deschis care acomodează mai multe trasee de vizionare“, aşa cum scrie Magda Radu, o căutare continuă în atelierul mental al artistei; în timp ce galeria Institutului va deveni „un cabinet de studiu“, cu scrierile artistei şi o expoziţie despre procesul de creaţie al acesteia, în căutarea limbajului specific Getei Brătescu.
Despre cum se trasează liniile unei expoziţii dedicate unei artiste atît de prolifice şi cu un univers atît de bogat, despre subiectivitatea sa feminină, despre coregrafia mîinii atunci cînd desenează, fie că o face cu un creion ori din mişcarea foarfecii, despre o anumită asceză a desenului şi a muncii artistice – vom scrie în detaliu la întoarcerea de la inaugurarea Pavilionului României, în cadrul celei de-a 57‑a ediţii a Bienalei de Artă de la Veneţia. Între timp, uşile atelierului Getei Brătescu rămîn deschise, în aşteptarea, zi de zi, a artistei.