Ghiţă, „drumul Damascului“ şi România

La ora la care scriu aceste rînduri de întîmpinare, cu siguranţă că noua „Şeherezadă“ naţională, Sebi Ghiţă, a mai dezvăluit deja vreo nefăcută din partea „campionilor statului de drept şi ai luptei anticorupţie“. Ceea ce, mi se pare mie, este foarte bine. Un securist dă din casa Securităţii. Să fie primit! Şi să afle şi ipocriţii ino­cenţi, tembelii metafizici sau prea vocalii acoperiţi din presă, fireşte, cu toţii fooooarte „anticomunişti“ sau „antisecurişti“, cum stau în realitate lucrurile după un deceniu de „război“ băsist cu „sistemul ticăloşit“. Un sistem urît, moştenit de „căpitanul Nemo“ de la marele „vînător naţional“ şi dezvoltat de acesta la cote incredibile de perversitate şi randament. Cei numiţi în fruntea instituţiilor de forţă de către Băsescu, după chipul şi asemănarea sa, cad astăzi ca popicele, semn că nu competenţa şi intransigenţa morală au fost criteriile de selecţie, ci corupţia, mediocritatea, şantajabilitatea şi temperamentul securist. Frumos, nimic de zis!

Baza „reformei“

Recursul la memorie nu strică niciodată. Aşadar, memento. După „reformarea“ legilor Justiţiei de către procuroarea comunistă Macovei, ceea ce a însemnat foc verde pentru intruziunea directă a DNA-ului în cîmpul politic, fireşte, masiv doar pe partea PSD, şi instrumentarea abuzivă a unor dosare penale contra adversarilor politici, fostul PDL şi Traian Băsescu au monopolizat economic România, făcînd dezastru în aşa-zisa epocă de austeritate. Plecînd de la modelul primar, cel oferit de PPE ultradominator la Bruxelles, în cadrul căruia Juncker propovăduia austeritatea pe bătrînul continent, dar promova explicit interesele marilor companii şi le apăra legislativ activitatea în paradisuri fiscale, Băsescu şi legiunea de „reformişti“ au îndatorat gratuit ţara la FMI şi Banca Mondială, au tăiat salarii şi pensii, au sporit fiscalitatea, au retezat din investiţii, au închis spitale, în vreme ce averile noilor Uebermenschen atingeau cote neverosimile într-un stat de drept autentic.

Autodetonare şi dubla măsură

Pînă la urmă, nu e nevoie de nici un efort de memorie: Blejnar, Videanu, Berceanu, Blaga, Pinalti, Udrea, Cocoş, Bica, Pătru, falsul Prinţ Paul şi rudele şi prietenii lor. Inclusiv membri ai familiei Băsescu, de la Ioana la ginerele şi fratele prezidenţial. Despre „matelotul suprem“, fireşte, nimic, Justiţia cea bine legată la ochi de sistemul macovist nu are ca obiectiv tulburarea neprihănirii prezidenţiale. În fond, e logic: toţi dimprejurul ex-ului sînt sau au fost agăţaţi cu ceva „penal“, mai puţin capul tuturor capilor, mai puţin ombilicul limburilor, mai puţin supremul. La fel ca într-un roman de Augusto Roa Bastos sau Gabriel Garcia Marquez… Să fie primit şi „statul de drept“ slăvit!

Ce face în aceste zile Ghiţă, un detonator intern al sistemului (nu „ticăloşit“, că pe acesta l-a „eradicat“ Băsescu, ci mafiot, aşa cum cinic afirma „amiralul Nelson“, după un deceniu de mandat clădit pe falsa ideologie a anticorupţiei!), nu este nimic altceva decît o reaşezare a raportului de putere în SRI. De această dată, beneficiari sînt psd-iştii, şi restul pasiv al populaţiei. Mai aflăm şi noi adevăruri pe care, altfel, doar le bănuiam. Fireşte, revelaţiile şi Damascul prilejuite de Ghiţă n-au nimic mistic. Ele reflectă doar mizeria naţională şi fantasmagoriile propagandistice din ultimii 12 ani, precum şi adevărata natură a „luptei anticorupţie“. Care a însemnat, pe scurt, două lucruri: demantelarea opozanţilor politici (închisoare pentru „ai lor“, dar şi, selectiv, pentru „ai noştri“, dacă împrejurarea şi faţada publică o cer!); ocrotirea intereselor companiilor multinaţionale, cu blestemata consecinţă directă, sugrumarea capitalului autohton. Punct.

În timpul din urmă, am văzut mostre de nenorocită ipocrizie: de la dubla măsură a reacţiei oficiale la afacerea plagiatelor (Ponta, da, Kövesi, nu), la sinistrul joc al comisiilor parlamentare de control asupra serviciilor secrete, de la opoziţia în faţa unei legi a răspunderii magistraţilor la ocrotirea de către Parchetul General şi DNA a unor personaje apropiate şefei acestei sinistre instituţii (cazul Sergiu Lascu–Transgaz). Dacă adăugăm la asemenea morbide realităţi şi comportamentul prezidenţial în raport cu nişte momente banale (recunoaşterea noii puteri rezultate în urma scrutinului, atitudine minimă faţă de scandalurile de corupţie la vîrful DNA şi SRI, respectarea simbolică a celorlalte instituţii şi puteri în stat, nu în ultimul rînd, comunicarea directă şi promptă cu naţiunea), avem un tablou al dezastrului generalizat înfăptuit de clasa politică românească după un deceniu de apartenenţă la UE şi NATO. Conflict, ipocrizie, faliment la orice nivel.

Cît despre situaţia economică, ce să mai spui? Opoziţia generalului Coldea, practic şeful SRI, la construirea autostrăzii Comarnic‑Braşov arată clar cam cum este condusă aşa‑zisa noastră economie de piaţă. Una în care business man-ul Ghiţă este, de fapt, un om de casă al SRI, avînd abonament la contractele cu acest serviciu secret şi cu alte instituţii ale Statului. Sebi Ghiţă, „puşculiţa SRI“, ce mai imagine pentru capitalul românesc! Înţelegem de ce big money nu sînt posibili decît cu oblăduirea serviciilor secrete, altfel capitalismul băştinaş de succes fiind un SRL de apartament, cu butic şi doi angajaţi. Dar aşa e în capitalismul colonial, metropola subjugă periferia.

Economia noastră de piaţă este una din care dimensiunea naţională (agricultură, industrie, finanţe, turism, infrastructură, sănătate etc.) a fost progresiv extirpată. România este în prezent, după reformarea tuturor „reformelor pro-reforme“, o formă fără fond, un spectru lipsit de consistenţă, o banală piaţă de desfacere a subproduselor apusene şi una a mîinii de lucru calificate şi foarte ieftine. Am uitat: şi un spaţiu de avangardă al bazelor americane în raportul acestora cu Rusia şi Iranul. În caz de război, noi suferim primii. Dar să fie primit! E democraţie, economie de piaţă şi stat de drept! Plus o presă de o libertate nebuuună! Cîtă dreptate e în a afirma că dacă bugetul SRI e redus la jumătate, 80% din presa mioritică intră în faliment.

Interese excentrice, teme naţionale

Şi apropo de stindardul luptei anti-corupţie: tare mă tem că dincolo de caracterul benefic şi necesar al unei asemenea campanii sistematice, bine şi corect instrumentate, în ţara noastră ea este doar o temă impusă de interese străine; e un model grefat pe ceea ce se întîmplă de mult timp în Columbia şi Afganistan, acolo unde partea americană ajută autorităţile să destructureze cartelurile producătoare de cocaină şi opium – dar atît de bine o fac, încît, în ciuda tuturor eforturilor, producţia şi traficul mondial de asemenea substanţe sporesc. Asta înseamnă să dai o temă politică, dar să protejezi realitatea profundă a respectivei teme, ajustînd-o la interesele particulare. E ca într-un banc: „Ce faceţi voi aici? Luptăm împotriva traficanţilor de droguri! Dar voi? Luptăm împotriva corupţiei! Şi? Ah, păi nimic altceva…“.

În rest, numai de bine.