Hai, România!

Sala cu draperii roşii e plină ochi. Fiecare delegat îşi ocupă, în linişte, locul. Unul, mai trecut de media ponderală admisă de programul naţional, nu încape în scaun. Se chinuie să-şi îndese şezutul. „Nu vă mai foiţi, că vine preşedintele!“, se răsteşte cineva. Gata. Liniştea de plenară cade ca o sentinţă. La prezidiu, figuri cu morgă stau înfundate în fotolii de piele. Adînci şi joase. De-abia li se mai văd nasurile. Ele nu poartă nume. Sînt simple portrete de figuraţie. Elemente de configuraţie. Nu au personalitate. Sînt nişte prelungiri gelatinoase, cu chip, ale sistemului. Imnul bubuie în difuzoare.   Un arc nevăzut le ridică ţinutele costumate. Apare preşedintele. Răsfiră darnic un zîmbet cavaleresc. Face cu mîna. Aplauze nemărginite. Înaltul păşeşte cadenţat pe podium, josenilor (aşa li se spune aleşilor din popor) le ard palmele. Bat în ritm frenetic. Mai tare, tot mai tare. Doar cînd se aşază venerabilul cîrmaci, aplaudacii opresc torentul. De la microfon, o voce: „Cei care vor cuvîntul, să-l depună în scris la secretariatul Congresului. Dacă sînteţi de acord cu propunerea… Cineva împotrivă? Se abţine careva?“. Propunerea a fost aprobată în unanimitate. E 12 trecute fix. Urcă primul înscris.   O voce din sală: „Tovarăşe preşedinte, rog […]