„Iartă-ne nouă Frica!“

Cu aproape un deceniu în urmă, în august 2000, scriam o cronică amplă pentru Adevărul literar şi artistic despre antologia Linia vieţii a Ilenei Mălăncioiu (Polirom, 1999). Decupez două fragmente din „episodul“ întîi: „Ieronim, Ierodesa, fiul lui Ieronim, Natanael apar în universul liric al Ilenei Mălăncioiu pentru a-l tulbura şi a-l face fîşii, pentru a scoate, poate, în evidenţă falii adînci. Poeta are, de altfel, o veritabilă obsesie a dezmembrării, a spargerii întregului în bucăţi, şi a refacerii lui magice“; „oasele se frîng şi membrele se amestecă, precum într-un coşmar. Dar, ca miraculoasa apă vie din basme ce reface alcătuirea iniţială, spre stupoarea şi întristarea personajelor malefice, sufletul este liantul care dă omogenitate şi un sens, mai adînc, al întregului acestor bucăţi disparate şi jalnice. Minunea aceasta este: alcătuirea însăşi, asamblarea elementelor într-un tot, iar tragismul derivă din imposibilitatea de a ţine, o dată pentru totdeauna, la un loc părţile care alunecă, nu pot să nu alunece din acest divin desen originar. Înspre o autonomie echivalentă, de fapt, cu extincţia. Printr-un fel de «transfer» magic, viaţa (valoarea supremă) trece ca un fluid prin vasele comunicante ale umanului, dintr-un corp în altul, reparînd ireparabilul şi revocînd irevocabilul, smulgînd morţii cîte ceva […]