Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării (prescurtat CNE), din care, cu onoare, fac parte, a elaborat și a dat publicității recent un document intitulat Principii și procedee de identificare a plagiatului (vezi și http://www. contributors.ro/administratie/educatie/spre-o-diagnoza-integrata-a-plagiatului/). Documentul este în acord cu Legea 206/2004 privind buna conduită în cercetare, lege în care sînt precizate definiția și principalele abateri de la buna conduită. Faptul că documentul elaborat de CNE face un pas mai departe, arătînd obiectivele, principiile și procedeele pentru identificarea plagiatului, arată importanța acestui document în contextul nevoii societății de un mediu educativ curat. Documentul elaborat de CNE este extrem de util nu numai ca instrument de lucru pentru viitoarele CNE sau pentru comisiile de etică din unitățile de învățămînt și cercetare, dar și pentru toți actorii implicați: profesori, conducători de doctorat (master, licență), elevi și studenți.
Elementul principal ce trebuie avut în vedere pentru identificarea plagiatului este nu atît cantitatea (cum se tot vehiculează la noi), ci intenția. Documentul prezintă multe procedee de clarificare a acestui aspect, astfel încît să fie limpede pentru oricine dacă un anumit text este sau nu plagiat. În același timp, studenții și doctoranzii au acum elementele principale care îi ajută în munca de cercetare, astfel încît să aibă grijă să utilizeze sursele în mod corect. Deși este adevărat că există criterii cantitative în anumite țări (în SUA, preluarea a mai mult de opt cuvinte solicită indicarea sursei), cred că societatea noastră nu e pregătită pentru o asemenea exigență. Deși nu vrem să fim mai catolici decît Papa de la Roma, țin să subliniez cu tărie toleranța zero pentru orice fel de furt (inclusiv pentru cel intelectual).
Un alt element principal, dar oarecum indirect, îl reprezintă obținerea unui anumit folos din plagiat; de exemplu, trecerea în CV a unei lucrări plagiate; cîtă vreme în CV-ul pentru un concurs didactic, sau pentru orice fel de concurs, s-a trecut o anumită lucrare care ulterior se dovedește plagiată, este obligatorie anularea concursului.
Aşadar, trebuie notat că e nevoie de un efort concertat al tuturor, fie din mediul educativ sau academic, fie din afară, atît din partea profesorilor, cît și a elevilor și studenților, atît din partea actorilor cît și, sau mai ales, a decidenților politici. Poate că elementul cel mai simplu pentru ca această boală gravă a sistemului educativ românesc să se atenueze este ca profesorii să-și învețe elevii să utilizeze corect sursele folosite.
În partea a doua, redăm o sinteză din documentul elaborat de CNE.
Definiție
Plagierea este preluarea de către un autor a unor elemente din opera de creație intelectuală a altui autor și prezentarea lor în spațiul public drept componente ale unei opere proprii. Definiția este concordantă cu cea din Legea 206/2004. În formulare simplificată, plagiatul este furt intelectual.
Autoplagiatul nu este plagiat în sens strict, ci mai degrabă o conduită științifică deficitară: preluarea se face nu din opera altui autor, ci din lucrări proprii, dar fără specificarea faptului că opera actuală reproduce total sau parțial o operă mai veche a aceluiași autor. Preluarea unei părți dintr-un text semnat în calitate de coautor fără specificarea clară a lucrării colective-sursă este, însă, plagiat care apare ca uzurpare a unui bun colectiv în interes personal.
Procedee de identificare a plagiatului
Severitatea plagiatului ca violare a regulilor de integritate academică. Plagierea, la nivelul unei opere date, poate avea grade diferite de severitate, în funcție de: extensia preluărilor ilegitime, localizarea lor în arhitectura lucrării, caracterul voluntar sau involuntar al actelor de plagiat și repetabilitatea actelor de fraudă ale autorului în diferite lucrări. Un al cincilea criteriu de gravitate este de natură extrinsecă și se referă la avantajele obținute, nemeritat, de către autor ca urmare a plagierii.
Numărul de paragrafe. Cu cît numărul de paragrafe copiate ca atare (verbatim), în bloc, este mai mare, cu atît probabilitatea de intenționalitate în plagiere este mai mare.
Numărul de cuvinte. Cu cît numărul de cuvinte identificate în paragrafele copiate ca atare (verbatim), în bloc, este mai mare, cu atît probabilitatea de intenționalitate în plagiere este mai mare.
Plagierea parafrazărilor. Preluarea nelegitimă, fără citările de rigoare, de către autorul III (C) a parafrazărilor pe care autorul II (B) le-a realizat după texte ale autorului I (A) este semn sigur de intenționalitate a plagiatului practicat de autorul de evaluat (C). Sînt mai multe variante ale acestei practici de furt intelectual:
Preluarea incorectă de către C se face atît pentru parafrazarea, cît și pentru citarea semnate de B cu referire la A. Altfel spus, plagiatorul își asumă atît interpretarea dată de B despre A, cît şi modul în care B citează lucrarea semnată de A. Probabilitatea unui astfel de lanț de similitudini între plagiatorul C și sursa plagiatului (autorul B) este, practic, nulă.
Preluarea incorectă de către C se face pentru parafrazarea textului semnat de B despre A, fără a mai menționa, însă, trimiterea bibliografică cu care B s-a raportat la lucrarea semnată de A. Probabilitatea ca şi C, și B să parafrazeze identic textul semnat de A este apropiată de zero. Preluarea ca atare de către C a unor citări incorecte ale autorului B despre un text semnat de A.
Practicarea plagiatului de tip mozaic: se preia un bloc de text, fără citarea de rigoare, dar în interiorul textului respectiv se înlocuiesc cuvinte, dar cu păstrarea structurii de ansamblu a frazării.
Localizarea plagiatului în introducerea lucrării ca zonă de definire a obiectivelor de cercetare, în partea de prezentare a metodologiei proprii, a contribuțiilor originale și a concluziilor constituie circumstanțe agravante în diagnosticarea severității plagiatului.
Falsitatea motivației de necunoaștere a bunelor practici de citare. O astfel de situație apare atunci cînd persoana suspectă de plagiat a) susține în apărarea sa ideea că „atunci cînd am scris eu teza sau articolul, nu se știau toate aceste reguli de scriere corectă de astăzi“, dar b) are în propria lucrare secvențe multiple în care citează corect. Este o autoinfirmare a motivației pe care o dă pentru plagiat.
Recunoașterea plagiatului prin norme cantitative.
Dacă textul preluat fără citările de rigoare depășește limita unei posibile memorări de cuvinte succesive – variabilă, desigur, pentru domenii diferite, dar și pentru persoane –, atunci se poate vorbi de o probabilitate sporită de plagiat cuvînt cu cuvînt.
Pentru științele exacte și pentru discipline cu înalt grad de formalizare, această limită poate fi mai mare. În astfel de cazuri de formulare a unor regularități puternic structurate din domeniul de referință, este normal ca formulările standardizate extinse să aibă o largă circulație în spațiile profesionale.
Situația de mai sus nu trebuie să fie confundată, însă, cu dreptul de a prelua fără citare corectă interpretarea unor acte normative, realizată de către alți autori. Contează foarte mult și cît anume se preia, fără citare corectă, explicită, din surse relevante pentru cunoașterea comună. În condițiile în care preluarea este de mare întindere, citarea este obligatorie pentru că frazarea în sine are încărcătură de originalitate.
Pragul de identificare pentru ceea ce poate însemna plagiat în funcție de dimensiunea fraudei intelectuale este variabil de la societate la societate, de la domeniu la domeniu. În spațiul american, cu toleranță minimală la plagiat, norma federală este de a nu prelua mai mult de opt cuvinte succesive fără citare corectă. În chestiunea evaluărilor cantitative asupra pragului dincolo de care preluările incorecte sub raport deontologic duc la plagiat, considerăm că este indicat să fie luate în considerație următoarele principii:
Contează mai mult intenționalitatea dovedită a plagiatului decît cantitatea acestuia, estimată prin analize de similitudine.
În măsura în care plagiatul intenționat în lucrarea de referință este dovedit ca fiind repetitiv, indiferent de partea din lucrare afectată, atunci nu mai este nevoie de nici o estimare cantitativă a textelor preluate incorect sub aspectul deontologiei profesionale.
Dacă totuși se apelează la estimări cantitative ale plagiatului, este indicat ca acestea să nu fie de tip procentual, ci în cifre absolute, eventual de număr de cuvinte. Ceea ce se incriminează prin deciziile asupra plagiatului în sfera academică și de cercetare este intenția realizată de a plagia.
Stabilirea la nivel central a unui prag oficial sau acceptabil de x% pînă la care se poate plagia va avea consecințe negative ușor de estimat pentru practica academică din învățămînt și din publicistica de specialitate.
Ieșirea din capcana toleranței la plagierea textelor normative sau de cunoaștere comună. Detaliile de interpretare și modul de frazare sînt marcă de originalitate și trecerea lor în pachetul „plagiatului care poate fi justificat prin caracterul neimportant al textului“ nu poate fi acceptată.
Suspiciunea de implicare a unor autori fantomă (ghost writers) este greu de verificat, dar poate fi întărită prin:
– listarea unui număr mare de referințe la bibliografie care nu apar explicit folosite în lucrare, în pofida faptului că, în aceeași lucrare, apar frecvent citări corecte;
– erori repetate în text, indicative pentru implicarea unui autor fantomă (care este departe de a înțelege particularități elementare ale redactării unui text științific).
Preluarea prin traducerea unor texte, de orice fel, dintr-o limbă străină și prezentarea lor – în bloc compact sau în stil mozaicat – ca text propriu nu este decît altă formă de plagiat intenționat.
Expertize multiple, transparente, în evaluarea suspiciunilor de plagiat.
Implicarea unor specialiști independenți în diagnosticarea cazurilor de plagiat este obligatorie.
Aplicațiile informatice care duc la estimarea ponderii pe care o au textele din lucrarea de referință similare cu alte texte semnate de alți autori, prezente pe internet, nu pot suplini evaluările experților prin analize calitative.
În faza de verificare a suspiciunilor de plagiat, evaluatorii specializați trebuie să asigure pe deplin confidențialitatea dezbaterii pe cazul în discuție, să argumenteze temeinic deciziile pe care le iau. Odată luată decizia instituțională de respingere sau acceptare a suspiciunii de plagiat pe cazul dat, este util ca argumentarea să devină pe deplin transparentă în spațiul public.