Imagini chagalliene cu infuzie de tristete

Ana Maria Sandu povestea mereu despre mama ei, si cel mai des spunea: „bai, maica-mea e tinara, e foarte tinara, e ingrozitor de tinara“. Vorbea despre ea ca despre omul drag pe care vrei sa-l intelegi, sa-l salvezi, sa-i justifici destinul si sa incerci cumva sa-i daruiesti lucrurile marunte care alcatuiesc bucuria unei existente ratate, sa o recuperezi, sa i-o redai si sa i-o implinesti cumva. Vorbea despre ea cu tristete si cu pauze de tacere dupa, ca si cum in mintea ei se continua mereu povestea. Deseori ma gindeam ca va scrie despre mama ei. Si despre feminitate. Un anumit tip de feminitate, cu hipersensibilitati si fiziologie cruda si brutala, aproape naturalista, ca in proza Hortensiei Papadat-Bengescu. Cu toate acestea, in Fata din casa vagon nu este vorba doar de amintirile din copilarie, de reciclarea unor experiente si trairi acumulate si descarcate intr-un text fictional. Oricum este mai mult decit ceea ce adesea e clasat drept biografism minimalist. Se potriveste acestui volum mai degraba metafora plantei agatatoare din Volubilis de Simona Popescu, despre scriitorul care-si selecteaza tema de care se prinde si din care se hraneste, convietuind simbiotic, dar fiecare ducindu-si viata separat. O parabola a scrisului si a […]