Bianca Mann a absolvit Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza“, unde a studiat grafica şi ceramica. Apoi a fost studentă la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, Departamentul Sculptură, sub îndrumarea profesorului Aurel Vlad. În timpul facultăţii a plecat la Carrara, în Italia, cu bursa Erasmus, unde l-a avut ca profesor pe sculptorul Aron Demetz. A absolvit Masterul în Bucureşti, în cadrul aceleiaşi facultăţi, cu acelaşi profesor. În prezent este studentă la doctorat sub îndrumarea profesoarei Marilena Preda Sânc. Două persoane i-au fost mereu alături şi au susţinut-o necondiţionat: Cătălin Bădărău şi Aurel Vlad. Recent, la Galeria Mobius, Bianca Mann a prezentat expoziția The Blind Spot.
Bianca Mann, îți propun să începem de la coadă la cap, de la prezent la trecut. Cea mai recentă expoziție a ta se numește The Blind Spot (Pata oarbă), organizată și găzduită de Galeria Mobius. Ce înseamnă acest blind spot în arta ta?
Expoziţia The Blind Spot este o călătorie personală ce vizează identitatea folosind două elemente centrale, masca şi pata. Sintagma blind spot se traduce în română ca pata oarbă. Eu îi mai atribui o variantă traducerii directe: pata care nu se vede. Îmi place mai mult pata care nu se vede deoarece mi se pare că pune în balanţă două contrarii, ceea ce este vizibil şi ceea ce se ascunde vederii. Într-un fel, fiecare om are în sens metaforic o „pată“. În acest context, pata este sinonimă cu stigmatul, se transformă în acel ceva care ne face să ne diferenţiem de ceilalţi. De multe ori, avem o jenă față de propriile pete şi încercăm să le ascundem, fără să realizăm că ele vorbesc despre identitatea noastră. Mi se pare interesant că, atunci cînd această pată devine vizibilă, ea începe să funcționeze ca un element deranjant. Cînd o persoană devine conştientă de propria pată şi şi-o acceptă, riscă să fie exclusă din grup, din comunitate, moment în care pata căpătă sensul de stigmat. Pata devine marca identităţii noastre. Masca este elementul figurativ prezent în toate lucrările din acest proiect şi ea contribuie la ideea de pată ascunsă, deoarece sugerează disimularea. Revenind la The Blind Spot, adică la petele care nu se văd, expoziţia investighează vizual termeni precum identitate, stigmat, mască.
Termenul de pată mă interesează de ceva vreme, încă din anul 2015, cînd am început să lucrez la prima serie de obiecte, numită Amorphos, în care interpretez vizual testul petelor de cerneală. Acest test de personalitate conceput de psihiatrul elveţian Hermann Rorschach m-a interesat în primul rînd ca manifestare vizuală şi, în al doilea rînd, m-a atras ideea de interpretare a lor, posibilitatea unui substrat al cărui conținut poate oferi semnificaţii multiple unei pete, în funcție de individul care o receptează. Imaginile testului (cele zece carduri) reprezintă nişte forme cu contururi nedefinite, imagini abstracte care aparent nu au nici un sens, nişte pete amorfe. Seamănă, dacă vrei, cu jocul din copilărie în care pe o hîrtie A4 puneai aleatoriu cerneală cu pensula, apoi îndoiai foaia, presai şi ulterior, cînd redeschideai foaia, observai că petele de cerneală s-au dublat, au fuzionat şi că imaginea din stînga era aproape identică cu cea din dreapta. Interesant este faptul că, deşi iniţial imaginea nu-ţi spune nimic, dacă-i acorzi mai multă atenţie, forme diverse încep să prindă contur, începi să îţi imaginezi tot felul de personaje, animale, flori, insecte. În funcţie de narativul pe care subiecții îl citeau în imaginile din test, Hermann Rorschach îi putea interpreta psihologic. Începînd cu proiectul Amorphos, m‑am transformat într-un subiect al testului, interpretînd tridimensional imaginile bidimensionale. Petele de cerneală au devenit sculpturi construite din măşti. Mi se pare că o identitate mai clar sau mai discret conturată e construită dintr-o infinitate de măşti purtate fie în intimitate, fie în societate.
Mă atrage acest joc interactiv al interpretării şi de aceea am fost încîntată să ascult discuţiile celor care se aflau în faţa lucrărilor din seria Amorphos, imaginîndu-şi fel şi fel de lucruri. Pentru mine, acest experiment nu a fost doar o interpretare tridimensională a unor forme deja create, ci mai degrabă un pretext pentru iniţierea unui joc interactiv între mine şi privitor, intermediat de posibilităţile multiple de interpretare a lucrărilor. Cred că testul petelor de cerneală a fost un imbold de care am avut nevoie pentru a interacţiona ludic cu spectatorul, provocînd astfel o dublă interpretare, a mea – prin obiectele pe care le-am realizat – şi a privitorului, prin sensul pe care-l atribuie formelor în urma contactului direct cu lucrările. The Blind Spot este o continuare a seriei de lucrări Amorphos, lucrările păstrîndu-şi contururile amorfe ce trimit către testul petelor de cerneală, şi, totodată, o interogare mai profundă asupra semnificaţiilor petei şi ale stigmatului.
Știu că, în trecut, ai avut un proiect intitulat Persona și mai știu că jocul măștilor din lucrările tale a început în facultate, cu un autoportret. Subiectul „măștii“ a fost întors pe toate părțile de psihanaliza și arta secolului al XX-lea. Ce ascund sau dimpotrivă, ce revelează măștile tale? Sau, mai bine spus, o mască te ascunde sau te arată așa cum ești/ai putea fi?
Întreaga cercetare vizuală în jurul conceptului de mască a început atunci cînd eram studentă la Universitatea Naţională de Arte, în anul al III-lea, cînd am primit tema autoportret. Mi-am modelat propriul chip şi apoi am vrut să experimentez lucrul cu mulajul. Mi-am luat două mulaje de pe propria faţă, fiecare avînd o expresie facială diferită, cele două mimici regăsindu-se în toate lucrările care conţin măşti. Mi-am multiplicat propria mască obţinînd o multitudine de măşti. Îmi amintesc sentimentul extraordinar pe care l‑am avut cînd mă aflam în atelier, înconjurată de mulţimi de măşti din ceramică. Eram eu înconjurată de mine. Situaţia asta m-a pus pe gînduri şi cîteva întrebări au început să persiste în mintea mea. Ce este masca? Ce se află în spatele măştii? Care dintre măştile pe care le purtăm sînt mai veridice? Cele pe care le purtăm în intimitate, faţă de noi înşine, sau cele pe care le arătăm celorlalţi? Seriile de compoziţii ce au urmat s-au născut din întrebări ca acestea, iar căutarea unor posibile răspunsuri s-a concretizat în reprezentări vizuale. Aşa s-a născut proiectul Persona. Acela a fost momentul cînd am realizat că vreau să ,,întorc pe dos“ partea vizibilă a ,,măştii“. Ce ascund şi ce revelează măştile mele? Şi eu încerc să înţeleg şi să răspund acestor întrebări care mă urmăresc şi care mă confuzează. Masca, pentru mine, este instrumentul prin intermediul căruia încerc să înţeleg și să exprim ce simt. Am sentimentul că cercetînd în această direcţie ar trebui să găsesc ceea ce se află în spatele măştii. Paradoxal este faptul că, pînă acum, în spatele măştii am găsit tot măşti. Acestea poate că se prezintă sub altă formă, mai discretă şi de aceea mai înşelătoare, însă ele tot măşti sînt. Masca ascunde şi revelează în acelaşi timp. Masca ascunde ceva şi pare o carcasă falsă, însă această carcasă falsă este masca din spatele măştii. Proiectele Senzualitate versus Sexualitate, Persona, Uroborus, Graniţe, Amorphos şi The Blind Spot au ca modul central masca proprie. Cred că voi continua să lucrez cu masca proprie pentru că simt că pentru mine acesta este încă un teritoriu care se cere explorat. Voi începe cu o serie de compoziţii ce conţin şerpi care se autodevorează. Mi se pare foarte interesant şarpele şi felul în care acesta se leagă simbolic de ideea de mască, de înveliş, de ascundere, de regenerare etc. Pe această temă am început să lucrez în timpul facultăţii la proiectul Uroborus. Aş vrea să reiau această serie de lucrări şi să o dezvolt.
Lucrările tale reușesc un paradox – delicatețea formelor, a contururilor se întîlnește, uneori (bronzurile, de exemplu), cu duritatea materialelor. Povestește-ne ceva despre drumul tău, printre materiale și tehnici, de pînă aici.
O alegere nepotrivită a materialului poate denatura sensul lucrării. Conceptul lucrării şi materialul în viziunea mea trebuie să se îmbine într-o armonie organică. Sînt cîteodată situaţii în care găsesc similitudini semantice între conceptul lucrărilor şi materialele alese abia după ce am terminat de lucrat. În expoziţia The Blind Spot a existat o antiteză a materialelor, formelor şi dimensiunilor. Lucrarea de dimensiuni mari (instalaţia Downfall – „căderea“) este realizată din răşină armată cu fibră de sticlă, fiind foarte uşoară spre deosebire de piesele de mici dimensiuni, cele din bronz, care sînt grele. Răşina şi bronzul sînt două materiale care aparent nu au nimic în comun. În procesul tehnologic al prelucrării răşinii şi bronzului există un moment în care acestea se află în stare lichidă. Aici se conturează o conexiune între răşina lichidă, respectiv metalul lichid şi petele de cerneală care sînt lichide. Am pornit de la nişte pete de cerneală pe care apoi le-am transformat în obiecte folosind materiale care într-o anume fază au fost şi ele lichide, aici reliefîndu-se un contrast între două stări diferite ale aceluiaşi material: lichid versus solid.
Un alt material care îmi este drag este ceramica. Instalaţia numită Nopţi, realizată în 2015, este compusă din treisprezece perne din ceramică, de dimensiuni variate, ce au imprimată amprenta chipului meu. Lumea visului mă fascinează. De aceea am considerat că merită să acord mai multă atenţie visului şi măştii din vis. Ce se întîmplă cu noi cînd dormim? Sîntem noi în visele noastre sau sînt nişte măşti ale noastre? Am ales ceramica pentru că am impresia că măştile noastre din vis sînt la fel de fragile precum acest material. Pentru că visul este atît de fragil, fiinţa umană este fragilă, am simţit nevoia să folosesc ceramica pentru instalaţia Nopţi. Atît în cazul visului, cît şi în cazul ceramicii există un moment vulnerabil, totul se poate distruge/sparge într-o clipă.
Cum arată o zi în atelierul Biancăi Mann? Dar o zi în care Bianca Mann nu vrea să audă de atelier, rășini, bronz, lucru?
În atelier petrec cele mai multe ore din zi, chiar și cînd nu lucrez efectiv la vreuna dintre lucrările mele. În atelier citesc, navighez pe net, mă întîlnesc cu prietenii, visez cu ochii deschişi la noi proiecte şi, uneori, chiar şi dorm. Mă simt bine cînd sînt înconjurată de lucrările mele în atelier. Cînd nu sînt în atelier, încerc să petrec cît mai mult timp cu cele două pisici și căţelul meu.
Interviu realizat de Florin TUDOSE