In cautarea interpretarii pierdute

Una dintre posibilitatile opririi periculosului perpetuum mobile al derivei incontrolabile a metadiscursurilor este regindirea ontologiei hermeneuticii. In zona de lucru a diferitelor discipline ale interpretarii trebuie cit mai rapid regasita o „directionalitate predefinita“ (Deleuze, Guattari). Interpretarea, teoriile interpretarii, actul in sine al problematizarii literare vor trebui sa-si regaseasca prestigiul, daca nu pierdut, oricum sifonat in ultimele decenii, structuraliste si poststructuraliste. Ceea ce nu inseamna ca, in aceasta perioada, n-au existat criterii sau ancadramente teoretice. Dimpotriva. Insa ele au actionat mult prea dispersat (situatie discutata cu ingrijorare chiar de catre teoreticieni postmodernisti precum Vattimo), iar nevoia „re-centrarii“ lor a devenit din ce in ce mai acuta. (De remarcat faptul ca paradigmele succedente postmodernismului ar putea revalorifica termeni si concepte apartinind unor paradigme anterioare, in speta modernismului – dar nu numai –, care n-ar mai avea insa aceleasi semnificatii, exact in felul in care postmodernismul insusi a resemantizat concepte anterioare). Este cunoscuta, de exemplu, asertiunea lui Roland Barthes conform careia „orice ar face, scriitura devine terorista“.1 Avertismentul de aici desfide interpretarea ca act democratic prin excelenta si o subordoneaza unei libido dominandi al carei efect nu ar putea fi decit resemnarea. De altfel, Toma Pavel, un excelent cunoscator al „convertirilor