În căutarea poporului pierdut

În 2006, am iniţiat un program de cercetare inedit în România, ca de altfel în majoritatea ţărilor foste comuniste – cu excepţia, din cîte ştiu, a Lituaniei şi a fostei Iugoslavii, unde au fost investigate gropile comune rezultate de pe urma masacrelor din timpul războiului recent –, şi l-am denumit arheologie contemporană. Am început prin cercetări în Cimitirul Săracilor de la Sighet, în încercarea de a găsi rămăşiţele celor morţi în penitenciarul de tristă amintire de acolo. În fond, mai mult decît despre un program de cercetare, este vorba despre o căutare a poporului nostru pierdut, a celor morţi în închisori sau ucişi şi îngropaţi la marginile pădurilor, pe dealuri sau cîmpuri, în genere nu departe de locul unde, din dispoziţii arbitrare şi fără vreo judecată, au fost asasinaţi de către Securitate sau Miliţie. Cum am început: cu nasul spart şi doi morţi Am început aceste investigaţii arheologice stranii în vara tîrzie a anului 1992. Domnul ministru Babiuc anunţase că avea să se facă „procesul comunismului“ cu ceva vreme înainte, aşa că, prin februarie-martie, lumea începuse să intre în fibrilaţie: autorităţile erau obişnuite să fie apostrofate la comemorarea Revoluţiei, dar doreau să arate ceva: anume că „autorităţile se implică“. Aşa […]