În căutarea succesului pierdut

Mai degrabă sumare, cele cîteva cercetări de piaţă pe care recunosc că le-am făcut înainte de a mă avînta în lectura Supleantului s-au dovedit, totuşi, la final neaşteptat de generoase, în sensul unui potenţial senzaţional surprinzător. Am aflat că autorul, în legătură cu care nu rămăsesem pînă atunci cu vreo părere, era o adevărată vedetă literară în Bucureştiul anilor ’70, un tînăr autor ce pornise pe drumul faimei, ghidat de cele mai bune zodii etc.   Petru POPESCU , Supleantul, Editura Jurnalul Naţional, Curtea veche, 2009, 256 p.   Deconcertată de descoperire, montată deja împotriva criticii de receptare (cu toate că acceptam posibilitatea ca acest for să nu fi fost neapărat nedrept, ci poate doar neatent, după haosul ce ameţise, cu nenumărate furtuni de impresie, piaţa literară, în primii ani postrevoluţionari), mă simţeam gata pregătită să-i fac, în sfîrşit, dreptate „persecutatului“ romancier. Mai contribuia la această (prematură, după cum se va dovedi) ambalare a motoarelor literar-justiţiare şi faptul că aparţineam unei generaţii pe care o consideram, în urma unor calcule ce-mi păreau fireşti, datoare cu o revizuire, în sfîrşit obiectivă, a literaturii române postbelice, chiar dacă riscul unor descoperiri mai degrabă meschine plana imposibil de ignorat deasupra unei asemenea acţiuni. […]