În curtea interioară (I)

În legătură cu proza scurtă a Gabrielei Adameşteanu încă există o prejudecată critică, datorată acelor „cunoscători“ pentru care performanţa într-un gen sau un domeniu literar exclude, la un scriitor, reuşita în altele. Aşa cum Dimineaţă pierdută, romanul unanim aclamat, a fost diminuat şi sărăcit, în multe dintre comentariile care i s-au dedicat, prin reducerea la emisia verbală şi registrul „mahalagesc“ ale Vicăi Delcă şi, respectiv, ignorarea celorlalte voci ale cărţii şi dimensiunii ei dialogic-polifonice, tot astfel nuvelelor şi povestirilor li s-a rezervat un rol modest: de poligon de încercări narative, în vederea Romanului; sau de substitut nereuşit al acestuia. Realitatea e totuşi alta. Pe de o parte, epica mare şi cea aşa-zicînd mică stabilesc între ele, în cazul de faţă, relaţii de corespondenţă şi analogie. Creează şi tratează situaţii existenţiale comparabile, rulînd personajele nu dintr-o exterioritate omniscientă şi tradiţional potentă, ci din interiorul lor frămîntat de obsesii personale şi general-umane. Elementul temporal nu lipseşte niciodată (!) din structura de adîncime prozastică, făcîndu-se vizibil încă din titlu: Drumul egal al fiecărei zile (1975, roman), Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă (1979; nuvele), Dimineaţă pierdută (1984; roman), Vară-primăvară (1989; proză scurtă). Din acest unghi, singura excepţie aparentă o marchează Întîlnirea, roman publicat ani […]