Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
In memoriam Alexandru Nancu (1959-2013)
GALERIE FOTO
- 15-02-2013
- Nr. 661
-
Catalin BERESCU
- Arte
- 3 Comentarii
Alexandru Nancu a fost sculptor şi grafician. Născut pe 4 august 1959, în Bucureşti, a murit săptămîna trecută, pe 8 februarie 2013. A absolvit Academia de Artă din Bucureşti în 1983. Membru fondator şi director al Fundaţiei HAR (iniţiatorul programelor „Habitat şi Artă în România“ şi „Tradiţie şi postmodernitate“), redactor şef al revistei Ianus, profesor asociat la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti – din 2001. A fost iniţiatorul taberelor de creaţie: Săliştea-Sibiu (1983), Măgura Buzăului (1984), Babadag (1986), Scînteia (1988), „Habitat şi Artă în România“ – Basarabi şi Rîmnicu-Vîlcea (1997, 1998-1999), „Tradiţie şi postmodernitate“ – Rîmnicu-Vîlcea (2000, 2001, 2002), „Brâncuşiana“ – Tîrgu Jiu (2002). Sandu, zîmbind Sandu Nancu nu voia să fie clasificat. Nu se dădea prins în nici un insectar ideologic, un om liber şi mereu surprinzător, un prieten cu care puteai suci orice temă pe toate părţile şi cu care puteai lucra, cu egală uşurinţă şi întotdeauna cu spor, la un monument de secol XVI, la o lucrare de artă contemporană, la o casă experimentală, la un text teoretic sau la o scanare laser. Construia şi deconstruia cu egală îndemînare, şi cu logosul, şi cu mîinile; cum altfel ar putea să-ţi iasă şi un […]
la mereu inflorire salcamii din fata casei sale se vor intreba unde este cel care i-a ocrotit
Îndumnezeirea ,încununează nemurirea omului. Ce făgăduinţă uriaşă şi totodata aievea a Dumnezeului Celui Viu, Întrupat, mult-Pătimitor, Răstignit, Îngropat şi Înviat pentru noi cei vremelnici cu trupul.
Sunt teme si căutări adânci pe care şi Alexandru Nancu le-a avut şi a încercat să le cuprindă în sinele său ca un bagaj binecuvântat al dorinţei sale de a surprinde inefabilul.
A vrut să înţeleaga Creştinismul; a dorit să urmeze acel îndemn al Sfintei tradiţii al Bisericii drept măritoare şi sa cuprindă şi el cu trupul său,trecător “viaţa în Hristos”.
A căutat şi şi-a dorit să fie un mădular viu în Trupul tainic al Bisericii lui Dumnezeu,curaţindu-şi sufletul prin proiectele sale generoase de redescoperire şi readucere la suprafaţa istoriei prezente, a vechilor bisericuţe de lemn, strămoşeşti spaţii ecleziale a atâtor veacuri de rugăciune neântreruptă.Şi el s-a dăruit ca o jertfă bineplacută cu largă generozitate si dechidere către cei care au avut acelaşi parcurs frumos al cautărilor sale atât de profunde.
Din iubire şi prin dragostea lui Hristos Cel Înviat, veşnică să-i fie lui pomenirea!
Toţi cei dragi şi prieteni din Râmnicul Vâlcii,
Părintele Laurenţiu Bozdoc.
„Vrem, nu vrem suntem alcătuiţi după chipul lui Dumnezeu. Depinde de liberul nostru arbitru să ne şi asemănăm Lui.”
… sunt cuvintele lui Alexandru Nancu, cele pe care mi le-a spus într-o vară, în cimitirul din satul Pietrari, printre cruci albastre şi albe aşezate peste morminte proaspăt îngrijite, din care răsăreau flori de toate culorile. În aerul clar al dimineţii se văita lemnul vechi al unei bisericuţe prigonite de uitare, de neştiinţă, de nepăsare. Mâinile lui Alexandru îl mângâiau şi îi promiteau vindecare. Era ultima biserică pe care avea să o salveze. Mâncam zmeură şi vorbeam despre timpul care uneori curge înapoi, despre cuvintele încă nedesluşite săpate în trupul grinzilor de lemn pe care degetele lui încercau să le tâlcuiască, despre muzică şi cărţi, despre naşterea în trup şi nemurirea în duh. Scaieţi şi ciulini violeţi, răsăriţi dincolo de gardul mic se legănau miraţi în vânticelul cald care aducea în pacea locului zumzetul târguilelilor din răscrucea drumului. Eram cumva suspendaţi în timp şi spaţiu, în vreme ce viaţa curgea şuvoi în jurul nostru, maşinile goneau, coşurile cu fructe începeau să se golească şi vorbele noastre se topeau făcând loc unei tăceri pline de întrebări… tăcerile lui Alexandru erau pline de ele. Răspunsurile lui Alexandru erau, de fapt, tot interogaţii… practica un fel de creştinism dialectic şi din truda gândurilor sale răsărea câte o biserică întoarsă la viaţă, câte o mână de bronz sau din ceară binecuvântând sau înălţată spre cer, câte o bucată de lemn descoperindu-şi forma ori roua cuvintelor rostind bucuria şi frumuseţea lumii văzute şi nevăzute. A fost alcătuit după chipul lui Dumnezeu, iar liberul său arbitru l-a îndreptat pe Alexandru pe Calea trudnică a asemănării cu El.