Înainte și după 23 august 1944

În timpul comunismului, 23 august era ziua națională a României. Actul de la 23 august – părăsirea alian­ței cu Germania lui Hitler – fusese confiscat de comuniști. El se numea fie „insurecție“, fie „revoluția de eliberare națională antifascistă și antiimperialistă“. Comuniștii atribuiau Partidului Comunist rolul preponderent, deși Regele Mihai decisese „întoarcerea armelor“. În ultimii ani ai comunismului, ziua națională a României fusese confiscată de Nicolae Ceaușescu, era ziua prin care „geniul Carpaților“ era încă o dată slăvit, ovaționat, adulat prin defilări de amploare și prin spectacole grandioase. Ceaușescu n-a avut nici un rol în actul de la 23 august (el fiind în închisoare, împreună cu alți lideri comuniști), dar se găseau mereu mici momente falsificate (cum a fost 1 mai 1939), așa încît Nicolae Ceaușescu să fie numit „revoluționar de profesie“, mereu „cu gîndul și cu fapta“ la „eliberarea“ țării de sub „jugul fascist“.

Zilele de 23 august erau un chin pentru populație, scoasă din fabrici și uzine și pusă să repete secvențele defilărilor în orașele țării. Cu toate acestea, poate cu excepția Bucureștiului, defilările erau un fiasco, cu lume fără entuziasm, care flutura cîteva garoafe ofilite și un steguleț, dus acasă pentru copii, să‑și facă bețe pentru tobe. După introducerea televiziunii în culori, în 1983, la 23 august se dădea legătura în diferite orașe – municipii reședință de județ. Spre deosebire de București, unde Ceaușescu își flutura mîna spre cohortele de muncitori de pe platformele industriale, în alte orașe se puteau vedea blazarea, sictirul și resemnarea. Din acest motiv, în ultimii ani ai ceaușismului, Televiziunea Română renunțase să mai transmită din țară, axîndu-se doar spre București, unde, nici acolo, nu era o revărsare de bucurie, dar se puteau acoperi chipurile oamenilor cu materiale de propagandă.

De fapt, 23 august s-a dovedit momentul în care Regele Mihai s-a comportant ca un bărbat de stat, înțelegînd foarte bine că menținerea unei alianțe cu Germania va fi catastrofală pentru România. A fost momentul în care Ion Antonescu a fost arestat, generalul Constantin Sănătescu fiind însărcinat cu formarea unui nou guvern. Influența sovieticilor și a comuniștilor s-a văzut deja din acele zile, comuniștii fiind ridicați de la condiţia de putere obscură, la rangul de partid ce face parte din coaliția de guvernare. Și, treptat-treptat, comuniștii au rămas singura forță politică, îndepărtînd atît partidele istorice, cît și pe Regele Mihai, forțat să abdice la 30 decembrie 1947.

După 23 august 1944, trupele Armatei române au contribuit la eliberarea Transilvaniei, a Ungariei și a Cehoslovaciei. Al Doilea Război Mondial a fost greu, istovitor, dureros pentru Armata română, obligată de Ion Antonescu să lupte, mai întîi, dincolo de Nistru, dincolo de hotarul României Mari, al Basarabiei. A fost dureros și pentru că România a pornit în război, în 1940, ca o țară distrusă, pierzînd, în vara acelui an, Basarabia și Transilvania (după ultimatumul sovietic și după Dictatul de la Viena). A fost un război dureros pentru că Ion Antonescu a acționat, la nivel de politică de stat, împotriva evreilor și a romilor. Istoriografia comunistă a încercat, falsificînd, să atribuie crimele împotriva evreilor doar trupelor naziste, dar acuratețea istorică, susținută de documente de arhivă, scoate în evidență faptul că guvernul Antonescu a acționat împotriva majorității populației evreiești, care a fost mai întîi privată de drepturi cetățenești, iar apoi au urmat deportări și ucideri în masă. A fost Holocaust în România în Al Doilea Război Mondial, așa cum, după ce comuniștii au preluat întreaga putere, s-a declanșat, în numele luptei de clasă, o prigoană împotriva majorității populației. Sistemul totalitar a avut două fețe în secolul al XX-lea (fascismul și comunismul), și ambele au marcat România.

Din păcate, 23 august 1944 n-a reprezentat o evoluție spre democrație a României. Am intrat într-o sferă de influență nefastă, perpetuată 50 de ani. S-a spus, deseori, că România comunistă n-a avut opoziție, n-a avut disidență, dar nu trebuie să uităm că procesul colectivizării s-a produs cu mii de răzmerițe în aproape fiecare sat al României, mii de țărani au fost împușcați pentru că nu acceptau să-şi cedeze pămîntul. Nu trebuie să uităm că, în 1977, a avut loc o grevă în Valea Jiului, care l-a obligat pe Nicolae Ceaușescu să-și întrerupă concediul de la Neptun și să vină să negocieze cu muncitorii revoltați, că în noiembrie 1987, la Brașov, s-a produs o altă revoltă populară, încheiată cu arestări și cu multe luni de anchete la Securitate (asta după ce, în februarie, la Iași, ieșiseră în stradă studenți obligați să învețe în cămine înghețate).

Ne pregătim de Centenarul Marii Uniri, dar poate că ar trebui să acordăm atenție și acestor revolte din perioada comunismului, care au, iată, o cifră rotundă. Știm că revolta de la Brașov, de la care se împlinesc 30 de ani, va avea parte, prin strădania istoricului Marius Oprea și a IICCMER, de editarea mai multor volume de mărturii, inclusiv extrase din presa internațională și din emisiunile Europei Libere, post care a transmis imediat despre mişcarea anticomunistă de la Brașov. Rolul Europei Libere în democratizarea României și în eliberarea de comunism va trebui mereu subliniat. N-am fost doar o nație „de ascultători“, Europa Liberă a susținut toate rudimentele de democrație și tot ceea ce a fost valoros cultural și artistic. În cultură, n-am fost o Siberie a spiritului, au apărut cărți valoroase, romane curajoase, curente literare (onirismul, spre exemplu, dar și generația ’80 a postmodernismului), care n-au marșat la ideologia comunistă. De fapt, Centenarul Marii Uniri ar trebui să fie un prilej de a vorbi despre istoria ultimilor o sută de ani, cu bune și cu rele, fără să ne considerăm mai viteji decît am fost, dar fără să minimalizăm faptul că, prin dibăcie diplomatică, prin eroismul Armatei (a se vedea Mărăști, Mărășești, Oituz, în 1917, cu Guvernul și Regele Ferdinand mutați la Iași, la presiunea armatei germane) și prin puterea și curajul unor oameni simpli de a rezista, de a nu se pleca în fața tendinţelor totalitare, România a depășit ororile secolului al XX-lea. Cît de bine, cît de trainic, asta este o altă discuție.