Unul dintre personajele din Copilăria lui Kaspar Hauser participă la o emisiune TV în care scapă următoarea afirmaţie:„Pe mine m-a interesat foarte mult să descriu rîul acela subteran care curge pe sub viețile noastre […] mi-am dat seama că privirea asta, spre subteran, are poate o doză mai mare de luciditate“. Dar poetul, criticul, eseistul, traducătorul, editorul şi (acum) prozatorul Bogdan-Alexandru Stănescu ne întinde o capcană. Fiindcă alege să pună asemenea afirmații pe seama unui personaj care, avînd în vederea starea şi dezintegrarea nervoasă în care se află, nu trebuie neapărat să fie luat în serios. Însă tocmai această fascinaţie pentru subteran, care generează o luciditate mai profundă şi mai esenţială (adevăratul Kaspar Hauser este un personaj despre care se crede că ar fi fost forţat în copilărie să trăiască într-o celulă întunecată, fără a fi avut un contact cu lumea exterioară) este trăsătura dominantă în acest „roman“ al (de)formării şi al sondării memoriei. Asemenea peliculei cinematografice (sau fotografice), imaginea este dublă, prin prelucrarea chimică putîndu-se obține pozitivul și negativul înregistrării. Negativul stochează o imagine superioară – imaginea cea mai „densă“, cu cel mai mare volum de „informație“ (prin analogie, pozitivul oferă imaginea fericită, idealizată a copilăriei, pe cînd negativul oferă imaginea întreagă a experienței). Traseul obișnuit al unui bildungsroman este de a reda copilăria fie ca o perioadă fericită, fie ca o vîrstă magică, poetică, perioada fiind conotată pozitiv într-un fel sau altul. Însă, asemenea lui Kaspar Hauser, protagonistul prozelor din cartea lui Bogdan-Alexandru Stănescu pare a fi rămas captiv, pare că „nu reușește să iasă din beciul copilăriei“. Momentele de relativă fericire sînt intermitente, pe cînd răul revine constant, aproape obsedant. Clișeele și miturile despre copilărie sînt astfel dinamitate. Idealizarea de orice fel pare a fi izgonită din aceste povestiri. Chiar și acele spații cărora memoria și uitarea le conferă o anumită aură nostalgică, în jurul lor creîndu-se adevărate enclave de fericire, suferă „corecții“ care adaugă experienței personale o dimensiune subterană. Procedeul se poate vedea în cazul personajului „Tătuțu“ din prima proză: „Nu aveam mai mult de 9‑10 ani cînd ai hotărît să te muți cu noi, în Olteniței, și să promiți că într-un tîrziu «vă duc în Vatra Luminoasă, Tătuțule, da’ mai întîi tre’ să fac curat acolo, că-i debandad㻓. Începusem să-ți învăț cuvintele preferate, micile tale plăci zgîriate prin care nășteai lumea și-o băgai în burdihan și, dintr-un loc întunecat și sec, o vomai într-un bairam care puțea a must și mici. Tîrziu aveam să-mi dau seama că ai venit într-un moment în care lumea mea era scufundată în tăcere și singurătate, cînd mă ascundeam în cuplul acela fragil și bolnav pe care-l făceam cu Mama, ca o pupă-n cocon. Ai apărut […] cu rîsul, glumele și afecțiunea ta pe care nu te sfiai s-o risipești în jur, mai ales mie, și să ne faci să ne simțim specialii zilei. Nu prea cunoscusem așa ceva, toți cei din jurul meu păreau să joace într-un film mut, iar ceea ce ar fi putut ține de zona misterioasă a sentimentelor și de manifestarea lor trebuie împins într-un subsol întunecat [din nou aluzia la un spațiu subteran] – discreția ținea de demnitate, tanderețea arătată-n public era doar pentru bețivi și ușchiți“.
Fragmentul continuă în acest mod redutabil, with love and squalor, fiind construit din straturi multiple, cu experiențele fericite dublate de o luciditate suplimentară, ca o dimensiune în plus adăugată aurei nostalgice, oraculare a copilăriei. Aproape niciodată memoria nu este lăsată să selecteze doar imaginile luminoase. Deoarece urmează inevitabil corecția din altă proză, negativul care se suprapune peste pozitiv: „știam că la subrațul lui demult nu mai curgea miere, ci doar lacrimile unei ape negre care-și făcuse cuib în mintea lui cîndva, în timpul copilăriei mele“.
Același „mecanism“ se pune în mișcare și în cazul prozei mele preferate, „Scriu despre Ashbery“, care ne întoarce la începutul anilor 2000, într-un București încă neieșit din tristețea anilor`90 . Aici ne reîntîlnim cu personajul central la final de facultate, chinuind-se în primele job-uri, dar avînd în față multe drumuri care se bifurcă: „Tot ce-mi amintesc foarte clar, cu deplină luciditate, din perioada aceea, e ușurința cu care mă ridicam dimineața de pe saltea, pasul săltat spre centrul orașului, optimismul pe care mi-l dădea senzația că în faţa mea se deschid perspective care țin numai și numai de mine. […] Dimineața, soarele bătea devreme pe salteaua mea, întîi îmi încălzea picioarele, apoi pieptul și în final urca spre față, o mînă caldă, blîndă și jucăușă. Stăteam la etajul șapte și nimic nu îmi făcea o plăcere mai mare decît să-mi beau cafeaua în balconul închis și să privesc în gol, peste blocurile de patru etaje de vizavi, în spatele cărora se ascundea piața, și în stînga, peste parcul IOR, de unde știu că începe orașul. Atunci simțeam cu luciditate, spre deosebire de euforia serii, pierdută printre spike-uri și sticle de plastic, că sînt tînăr și că am în față o sumedenie de intersecții, de noduri din care pleacă infinite drumuri, toate la alegerea mea, și tocmai de aici venea probabil și bucuria aceea mută, din faptul că puteam amîna la infinit alegerea, la fel cum amînam să mă apuc de teza mea despre Ashbery“. Această afirmație – „Scriu despre Ashbery“ –, revine ca un refren pe parcursul întregii proze, avînd funcția de a restabili un echilibru sau măcar iluzia acestuia. Tabloul, completat în celelalte proze, ne dezvăluie dependența de alcool, care începe în adolescență și se menține pe parcursul tinereții și la vîrsta maturității, alienarea vieții de salahor în joburile anilor 2000, o relație toxică cu mama și absența tatălui biologic. Și, ca o consecință a acesteia, inabilitatea de a avea o relație de dragoste și o căsătorie fericită. Urmează divorțul, însingurarea, dezumanizarea și violența cu funcție cathartică din ultima proză.
Scrisul și viața literară nu sînt niciodată idealizate, dimpotrivă: „Mă țineam departe de cercurile de tineri scriitori, pentru că citeam în ochii lor aceeași sete de sînge pe care o aveau în copilărie șefii de trib de la scara blocului, gata oricînd să omoare pentru a urca în ierarhia haitei. Mă feream din instinct de animalele prinse în circuitul competiției, de cei care se hrănesc din propriul succes ca niște vulpi prinse-n capcană. […] Mirosul sîngelui reușește să le șteargă orice automatism cultural, îi știam de la rudele lor îndepărtate din Berceni. Supraviețuirea în ierarhia literară nu mi se părea atunci departe de cea a Bercenilor copilăriei mele, doar că acum mie mi se dădea șansa de a sta departe, nu trebuia să trec printre ei pentru a-mi afișa penajul colorat“.
În cele mai esențiale ipostaze, scrisul apare de cele mai multe ori ca o lentilă critică asupra vieţii ce nu se abate de la acest mod complex de a filtra experiența personală în toate aspectele ei, mai ales în ipostazele ei nefericite sau toxice. Protagonistul (personajul-narator) își asumă acest rol al copilului crescut de lupi, acceptînd răul și disfuncționalul ca o zonă necesară, aproape ca o condiție a binelui și a stabilității. Consecința directă a acestei viziuni este că, în prozele din Copilăria lui Kaspar Hauser, experiența este întotdeauna concentrată, livrată mai ales într-un regim intensiv, descrierile și portretele arată mereu o imagine mult mai amplă decît cea prezentă în cadrul descris. Cei care au copilărit la sfîrșitul anilor `80 își amintesc, poate, poveștile acelea alcătuite din diapozitive, pe care părinții noștri le proiectau pe pereții din blocurile comuniste. Imaginația de copil vedea întotdeauna mai mult decît imaginea de pe ecran. În același mod, „romanul“ lui Bobiță este (și) romanul generației de sacrificiu, al tranziției românești sau al Bucureștiului. Fără a fi un susținător vocal al acestei specii, Bogdan-Alexandru Stănescu ridică miza prozei scurte publicate în ultimii ani. Ultima redută rămîne romanul, însă acest prim volum de povestiri anunță vocea unui prozator de forță, care are toate șansele să vină în următorii ani cu acea carte-sumă a postcomunismului pe care o așteptăm cu toții.
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Copilăria lui Kaspar Hauser
Editura Polirom, Colecţia „Ego.Proză“,
2017, 256 p.