Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Intelectualii invizibili şi cărţile lor minunate
- 18-12-2008
- Nr. 454-455
-
Lorin GHIMAN
- OPINII
- 2 Comentarii
În anul 1992, directorul unui liceu din provincie explica clasei a VIII-a ce semnificaţie au tulburările procesului instructiv-educativ din instituţie. Elevii din treapta a doua făceau grevă, solicitînd anularea unor prevederi din regulamentul de ordine interioară cu privire la ţinuta vestimentară (erau interzise „fustele indecente“, pantalonii scurţi, cerceii sau alte accesorii – dacă acestea erau ostentative etc.). „Şi? Nu au dreptate?“ am întrebat noi, cu naivitate. „Desigur, a răspuns directorul, au dreptate – dar noi nu le-o putem da.“ Iluzia comunismului: o problemă obiectivă de recunoaştere Axel Honneth ar numi situaţia anecdotică de mai sus o problemă obiectivă de recunoaştere. Un grup social sau o persoană dintr-un grup îşi demonstrează performativ superioritatea ignorînd prezenţa sau acţiunile altui grup, considerat, din diferite motive, inferior. Spre exemplu, membrii familiilor princiare se puteau dezbrăca sub ochii plebei, căci aceasta, realmente, era o prezenţă neglijabilă1. Explicaţia lui Honneth, pe care o reluăm aici pe scurt, este aceea că, deşi prezenţa în spaţiul public a grupului inferior este „vizibilă“ cognitiv, putînd fi înţeleasă şi chiar validată formal, un mecanism intenţional inhibă, la membrii primului grup, acordarea recunoaşterii sociale pentru cei din urmă. Cunoaşterea, conchide Honneth, deşi este o condiţie a acordării recunoaşterii, nu […]
Cel mai tare te deranjeaza astazi atunci cand se vorbeste de comunism tinerei generatii, din care fac si eu parte, aplecarea exagerata a istoricilor pe tot ce poate fi mai sinistru legat de epoca comunismului romanesc (si nu numai): ba ramai cu impresia ca puscaria, canalul, Gulagul sunt realitati cotidiene ale vietii in socialism (ceea ce este adevarat, insa numai in spatele usilor, dincolo de cotidian, de opinia publica rudimentara care traia din zvonistica penitenciara si cam atat), ba ca alimentarele erau mereu pustii (poate in anii ’80, in culmea dementei Marelui Megaloman), ba ca toate valorile erau cu susul in jos si nu exista respect vis-a-vis de adevaratele merite profesionale ale unora sau altora (ceea ce este adevarat si astazi), ba ca delatorii misunau (sunt vii si astazi multi dintre ei, dar nimeni nu ii arata cu degetul!), ba ca Securitatea controla economia nationala intr-o maniera de clan mafiot (e altfel in prezent?), ba ca presa era controlata si epurata ideologic (astazi e doar platita ca sa dezinformeze; in loc de partinire ideologica, avem parte de partinire in functie de ce cine detine capitalul si remunereaza), ba ca propaganda spala creierii si ne lipsea de libertatea constiintei si a opiniei critice (ei lasa ca astazi in libertatea ii avem pe Florin Salam, Gigi Becali, Silviu Prigoana si Catalin Botezatu & Co. care sa ne indice cum ar trebuie sa gandim, sa ne purtam, sa ne imbracam, unde sa iesim, cum si cu cine sa facem sex si tot asa), ba ca scolile muncitoresti erau pentru lenesi si nulitati (ca cele mai multe facultati private de astazi, nu?), ba ca pilele si nepotismul erau in floare (cand a fost altfel in coltul asta de lume?), ba ca si ba ca. Pe mine m-ar interesa sa aflu in principal cum traiau oamenii obisnuiti de atunci – un fel de O zi din viata unui locuitor comun in Socialism -, in ce masura aspectele sumbre de mai sus isi puneau accentul pe existenta lui si nu numai. Ar fi util sa aflam ce am pastrat dupa 20 de ani din comunism ca popor decat sa aruncam neincetat priviri aspre inspre un trecut care ne ranjeste de la televizor. Zi de zi.
subiectul propus merita multe comentarii. m-as limita doar la unul singur – asa cum sesizati foarte corect si dvs., culegerea de texte scoasa la editura CARTIER nu exprima refularile unor nostalgici, ci exclusiv reactia fireasca a unor intelectuali critici fata de un produs finit denumit pe scurt raportul tismaneanu.
incercind un exercitiu banal de logica – daca lucrarea coordonata de domnul tismaneanu este discutabila, si, slava Domnului, ca e dintr-o mie de motive, rezulta inevitabil ca si concluziile acesteia urmeaza aceeasi apreciere, nu?
in ce ma priveste, am incercat, pina la un punct, sa parcurg stufoasa compilatiune – dupa citeva zeci de pagini, enervindu-ma, am trecut la selectia capitolelor, dupa interes, insa nici asa nu a fost bine, asa ca m-am lasat pagubas.
concluzionez. in drept, daca nu se respecta procedurile procesuale, partea in culpa risca sa piarda procesul, chiar daca, faptic, dreptatea e de partea sa. cam in aceeasi situatie se gaseste si raportul tismaneanu – chiar daca, principial, cu totii stim ca regimul comunist a fost unul autoritar, si represiv, datorita suficientei autorilor, formal risca sa fie neconvingator. tocmai acest lucru incearca criticii sai sa impiedice, prin analizele din volumul recenzat de dvs.