Cunoscut pentru modestia și discreția sa, Marcel Iureș, prezent în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu cu cel mai nou spectacol al său de la Teatrul Act, N-ai tu treabă (de Cătălin Ștefănescu, după Dănilă Prepeleac de Ion Creangă, în regia lui Alexandru Dabija), a acceptat, în final, să primească și o stea pe Aleea Celebrităților, deși mărturisește că nu a știut niciodată cum să reacționeze în fața acestui tip de recunoaștere. Problema nu este de a accepta sau nu să facă parte dintr-o astfel de galerie de celebrități, ci felul în care se poziționează el însuși față de acest statut. „Eu încă nu m-am poziționat, încerc doar să trăiesc cinstit“, spunînd că a refuzat, de-a lungul timpului, să-și dea numele unor instituții sau case de cultură.
Marcel Iureș nu crede în nici un fel de posteritate. „Un fir de nisip nu poate obține o imagine amplă despre el ca fir de nisip și să o impună și altora. Sînt unul dintre miliardele de oameni și sînt unul dintre cei norocoși.“ Recunoaște că reticența sa față de ideea de celebritate vine din timiditate. „Sînt profund timid, îmi e rușine să mă uit chiar la filmele în care joc, cu atît mai mult la o bucată de metal cu numele meu“.
Cel mai important, afirmă Marcel Iureș, este să îți păstrezi luciditatea și simțul măsurii. „Ficțiunea din capul nostru e aruncată asupra celorlalți și ajungem să ne enervăm cînd ceilalți nu reacționează așa cum ne-am aștepta. Și prețuirea de sine devine un concept nuanțat în societatea în care trăim. Pentru a vorbi despre prețuire de sine, trebuie să existe o societate cu o scară de valori, dar atmosfera în țara noastră este descumpănitoare, din perspectiva actorului. „Uneori e o binecuvîntare să ai meseria asta, pentru că te poți preface că nu te doare.“ Este o societate care te face să te întorci la vorbele lui Beckett: „Poate că anii mei cei mai buni s-au dus, dar nu îi vreau înapoi“.
Cea mai mare provocare rămîne lucrul cu sine însuși, cel mai greu este „să înveți să te dezveți, căci actorul poartă în el însuși o serie de gesturi, de înțelesuri, de reacții. Oamenii îmi spun că sînt diferit de la un rol la altul, dar eu nici acum nu sînt conștient de diferențe. Mi-e frică să nu semăn nu mine însumi“.
Anul acesta, Teatrul Act împlinește douăzeci de ani de existență, primul teatru independent din România, pe care fondatorul său îl consideră încă tînăr și nu uită să menționeze că prima încercare de realizare a unui teatru independent în aparține Cătălinei Buzoianu, înainte de 1989, și că se bucură de creșterea spectaculoasă a teatrului independent, de apariția a numeroase asociații independente (Green Hours, Godot, unteatru, Apolo 111 etc.) în acești douăzeci de ani.