Alexandra Rusu este editor de carte, digital copywriter și cofondator Booktopia.ro. Cartea năsoaselor reprezintă debutul său editorial în sfera literaturii pentru copii, deși volumul constituie o lectură captivantă indiferent de vîrstă. Povestea în sine se lasă greu așezată într-o serie, autoarea propunînd o lume situată, în mod curios, deopotrivă de departe (prin stranietatea personajelor și a asocierilor care se stabilesc) și de aproape (prin apetitul lingvistic manifestat și prin explorarea fragilității dinspre corporalitate) de realitatea imediată.
Pe scurt, acțiunea extrem de densă se petrece în Regatul de Ditaï-Nasul, unde excentricul Maurizio Furlini, motanier, autor al Ifosierului și absolvent „gheara cum laude“ al Înaltei Școli de Idei, Bășini și Comprese, își asumă rolul de narator și presupus salvator al celor trei prințese din Castelul de Piftie, Hermina, Carina și Sandrina. Aparent, povestea se așază în tiparul basmului, numai că se dovedește a fi unul complet anapoda, care îl dezarmează complet pe cititor. Intriga propriu-zisă – prințese fără soți/urmași – pare să fie una cît se poate de obișnuită pentru niște fețe princiare atît de extravagante, dacă ținem cont de înfățișarea lor: cea dintîi „avea un nas de zece mile aeriene! Un nas cu munți și văi, și cratere! Un nas pe care putea atîrna rufe la uscat tot mapamondul!“, Sandrina avea „nasul ceva mai mic, cam cît să poată ține umbră unei turme de antilope gnu în migrație“, iar al Carinei era „îndeajuns de solid ca să fie cîrma unui velier de elită“. Greutatea nasului nu este prilej de neliniște ori de tristețe pentru posesoare, însă presiunea ditaï-năsoezilor impune o schimbare: „Au încercat mita, răpirea, șantajul? Au angajat firme de PR? Au făcut operații estetice? Răspunsul e, se pare, negativ (Consemnările lui Amarilio Cultuvulturescu în Conserva Ditaï-Năsoeză)“. Dintre toate, Sandrina, iubitoare de plante trăsnite, este cel mai puțin dornică să-și găsească pretendenți, vînîndu-i pînă la final cu păpăpetardele. Hermina, designer vestimentar, și-ar dori moștenitori, dar se dovedește a fi sceptică la apariția primilor pețitori. Cea mai derutată de situație, Carina, poetă (mediocră) a regatului, devine candidata perfectă pentru concursul de frumusețe „Miss Valea Prințeselor“ – provocare adresată acesteia de către Bili Bambao, deținătorul farmaciei din mlaștina versurilor lamentabile –, de cîștigarea căruia atîrnă dizgrația ori gloria eternă: lungirea nemăsurată a nasului din dotare ori micșorarea acestuia. Cari, deși aspiră să reintre „în rîndul lumii“, rămîne unul dintre acele personaje inadaptabile, răsturnările canonice din final tulburînd-o definitiv. Pentru ea, oglinda nu mai ajută la constituirea unei imagini unificatoare a sinelui, devine incomodă, iar masca-oglindă pe care o poartă în timpul concursului de frumusețe aduce în prim-plan privirea celuilalt, care judecă, etichetează, respinge. Povestea Alexandrei Rusu este și o poveste despre a (se) vedea și a fi văzut, despre alteritatea resimțită dureros, despre căutarea de sine și asumarea corporalității și, nu în ultimul rînd, despre curaj. Galeria de personaje se aseamănă, mai degrabă, unui insectar care atrage privirile prin diversitatea, bizareria și celebritatea componenței, dacă ar fi să amintim doar prezența megastarului Michael Jackson (a cărui fragilitate este denunțată de lipsa reflexiei în oglindă) și a scriitorului James Joyce (cu pledoaria sa pentru necitit) în juriul concursului de miss. Translucida Dorna, Matilda de Superbia ori Hamburgia a IX-a – concurente alături de Carina – sînt doar cîteva dintre portretele care frapează prin neobișnuit, ireverențios ori chiar prin repulsia pe care o stîrnesc. Limbajul, comportamentul și valorile la care aderă personajele trădează fie backgroundul aristocratic (sau măcar pretenția apartenenței și ironiile subiacente), fie triumful culturii de masă. Lumea preanăsoaselor devine astfel portavocea celei din urmă, spectacolul lingvistic oferit debordînd de savori urbane contemporane: în regatul „bîrnoaselor“ „mîțofîrlăniile“ se țin lanț, „motănoiul mafiot se cară“ cînd lucrurile iau o întorsătură neașteptată, poți „rămîne fără mau“ dinaintea vreunei frumuseți care „îți arde retina“ și ajungi să ai „o zi de muștar“, nerămînîndu-ți să spui la final decît „A naibii cocoficoșenie!“.
Așadar, ironia îmbracă textul pe dinăuntru ca o căptușeală, denunțînd, rînd pe rând, foamea de senzațional, acțiunile interesate, obscuritatea unor credințe, falsitatea angajamentelor, frumusețea goală, superficialitatea aspirațiilor. Sub acest paravan al rîsului, pînă și moartea și violența își pierd agresivitatea, intrînd într-un proces de dedramatizare, dacă avem în vedere dispariția pretendenților Matildei („cădeau fulgerați neputînd să suporte atîta frumusețe și erau făcuți stivă în fața castelului“) ori încăierarea de dinaintea stabilirii candidatei cîștigătoare („Ditaï-năsoezii dialogau ca orice alt popor: își ardeau palme, urlau, își spărgeau ghivece-n cap“). Suprasaturarea acestui univers prin proliferarea nemăsurată a obiectelor (Balonul Pavat cu Intenții Bune, „bastonul cu cap de Marilyn Monroe“, „rinomobilul“), prin răsturnările bruște de situație (succesul înregistrat de bijuteria pentru nas creată de megastar) și popularea excesivă (melcul poet Kiril, șarlatanul cameleonic Miaus Maximus, unul dintre zeii Eros cu licență, pasărea-dodo, soldatul-arc, Sfîntul Nazonie) creează un disconfort (provocator) la lectură, care îi conferă textului o greutate semantică excedentară.
Ilustrațiile rețin prin dinamismul scenelor, densitatea compoziției și ingeniozitatea redării intrigii. Loreta Isac preferă grafica cu accente de culoare galben-muștar/albastru intens și o abordare maximalistă a acestui univers, de care să se apropie ținînd în mînă o lupă revelatoare a celor mai năstrușnice detalii.