Geta Brătescu scrie așa cum desenează: scurt, incisiv, mergînd drept la esență. Nu mai este de mult un secret. Artista scrie evocînd, în cîteva cuvinte, scene care ar putea fi narate pe multe pagini. Scriitura ei e filmică. Dovadă: ediția a doua a volumului de proză Atelier continuu, apărută recent sub egida Fundației Culturale Secolul 21, în seria de autor care îi este dedicată.
Prima ediție (fără ilustrații) a acestui volum necanonic a fost publicată la Editura Cartea Românească, în 1985. Volumul este necanonic – trăsătura nu poate fi subliniată îndeajuns – încadrat canonic în specia „eseului“. Și chiar este, evident, o carte de eseuri. Însă e mult mai mult decît atît. Se situează generic între eseul cu tentă memorialistică și ars poetica. Și stă mereu, deși adesea implicit, sub semnul filmului. Această ediție secundă este revăzută și adăugită – mai potrivit spus, îmbogățită – nu numai cu ilustrații, ci și cu o secțiune intitulată „Atelierul continuu se continuă“, incluzînd capitolele „Oglinda mea rotundă“, „Cinci minute“ și „Din caietul 2013-2016“. Toată cartea este ilustrată cu crochiuri, gravuri și colaje ale artistei, create în intervalul 1960-2012. Acestea, desigur, nu sînt inedite; au fost prezentate la expozițiile naționale și internaționale ale Getei Brătescu, în decursul anilor, sau au ilustrat volume cum sînt Faustul lui Goethe, tradus de Doinaș, sau Esopia lui Nastratin Hogea.
Iar aici se impun două remarci. Întîi că, la origine, atunci cînd le-a notat, reflecțiile autoarei aveau rolul de a pregăti sau explica desenul sau colajul; textele scrise erau marginalii la cele iconice. Însă odată ce au fost, toate, incluse în acest volum, rolurile s-au inversat: vizualul e acum cel care ilustrează, exemplifică eseul. Apoi, am constatat că mostrele de artă vizuală nu urmează, în carte, un fir cronologic; dimpotrivă. Astfel, textele iconice și cele scrise își răspund, reverberează și se completează peste ani, dincolo de teme și perioade de creație. Atelier continuu este, poate fi citit ca un scenariu de film. Mai exact, ca o suită de posibile scenarii și metascenarii. Să ne amintim că palmaresul artistei cuprinde, între altele, șapte filme și videoperformanțe.
În șirul de scenarii care stau la baza Atelierului continuu, vocea autoarei – creator, deci demiurg – răspunde vocilor lui Camus, Goethe, Thomas Mann, Marguerite Yourcenar, Proust, Valéry, Doinaș, Mario Perniola și G. Călinescu. Și, nu de puține ori, Visconti. Și Kandinsky. Ca și Camil Ressu, cîndva mentorul artistei la Academia de Arte Frumoase.
Atelier continuu inserează, între altele, fragmente din autobiografia artistică – deci sublimată – a autoarei: „Esop nu mă părăsește“, spune ea, „ci, în salturi surprinzătoare, îmi agită mintea. Am mari dificultăți cu mine însămi. Nu pot să mă împiedic de a traduce lumea esopică în imagini, dar și în cuvinte, în muzică și, mai ales, în dans. Această dispersare – pînă la un punct, profitabilă – periclitează munca în materia care-mi este proprie. Lumea lui Esop refuză limitele, barierele între genuri; este o lume totală, perfect liberă, confundată cu natura, natură…“. Este o profesiune de credință a Getei Brătescu, un program și o sinteză a propriei creații. Un text de maturitate, rotunjit – obsesia cercului e avuată: „Cercul implică tot, dînd sens formelor disparate. Spațiul atelierului are calitatea cuprinderii și de aceea el poate fi simbolizat printr-un cerc“ – într-un moment de bilanț necesar, chiar dacă provizoriu, de reevaluare a sinelui artistic, de un fragment confesiv care indică desenul ca dominantă a creației și a existenței: „Desenul este o activitate, ca și mersul într-un spațiu liber. Desenul îmi dă senzația libertății. Rar mă inspiră ideea de a descrie figuri umane, figuri animale sau peisaje. Desenez ca și cum aș merge sau aș zbura într-un spațiu gol. Spațiul acesta este hîrtia, urma zborului meu este linia“.
Desenul – mai exact, crochiul. Definitoriu pentru stilul, pentru activitatea Getei Brătescu. De-a lungul a multe decenii, artista a excelat în grafică, gravură și colaj textil, în tapiserie și fotografie, dar și în genuri hibride cum sînt acțiunea și foto-instalația. Și, evident, filmul: desen animat sau scenariu pentru scurtmetraj. Crochiul este însă mereu emblematic. Este jocul ales cu precădere de artistă: „Crochiul este un sport, o cursă în care mîna trebuie să aplice cu rapiditate și siguranță comenzile ochiului; un crochiu de performanță se execută în limita celor cinci minute – durata unei prize“. Cinci minute este, de altfel, titlul unei expoziții de crochiuri din 2007 a Getei Bătescu, dar, cum precizam la început, și al unui capitol din volumul Atelier continuu.
Fragmente de artă poetică găsim peste tot în carte. Tot volumul – o arată și titlul – este o artă poetică. Pentru artistă, pentru scriitoare, e greu și neprofitabil să le separăm. Un exemplu din finalul capitolului Atelier: „Să zicem că… și întrupăm linia în fel și chip. Balans între sugestie și concept. Apoi lucrăm în viul imaginii, delimităm, dar niciodată totul. Desen al desenului. Și jocul poate fi împins mereu mai departe, în infinitul oglinzilor paralele“. De remarcat, în acest sens, și că multe dintre crochiuri – la Faust, Medeea sau Anti Faust [sic!] – sînt numai „etape de lucru“, crochiuri neterminate sau intermediare, prefinale.
Tot sub semnul artei poetice stă și jurnalul de lectură la În căutarea timpului pierdut. Citatele din Proust sînt însoțite de comentarii la opera acestuia, de marginalii cu valoare axiomatică, de tipul: „Exercițiul de a privi timpul și de a trăi spațiul este, de fapt, exercițiul prin care gîndirea aspiră la integritate“.
Între artă poetică și posibil scenariu de fim sînt plasate și amintirile autoarei din călătorii – evocări de scene observate într-o gară, la congrese sau aiurea, notarea unor idei schimbate atunci, acolo, la Veneția, la Viena, la Atena sau păstrate și dospite în atelier, în Atelier.
Un film reușit se poate face și din felul în care autoarea reconstituie, imaginează frînturi din dialogul interior al lui Michelangelor sculptînd Pietà Rondonini (presupusă de autoare intenționat neterminată, ca și Sclavii rămași la Florența), dar și din procesul mental al lui Leonardo pe cînd, și el la Milano, picta Cina cea de taină.
Și astfel, artista e în atelier mereu și, mai ales, continuu. Un atelier care merită să-i faci măcar o vizită exploratorie, fie ea și atîta timp cît durează o lectură atentă a Atelierului continuu. Pentru că „undeva, acolo, tot timpul, Geta Brătescu lucrează“, după cum se intitulează cuvîntul introductiv al lui Dan Perjovschi. Fotografiile incluse în volum de Alina Ledeanu, editoarea Atelierului continuu, o înfățișează, de altfel, pe creatoare la masa de lucru.
Geta Brătescu e o voce singulară în peisajul artistic și scriitoricesc al ultimei jumătăți de secol, cu un stil decis, precis, concis, incisiv și totuși de un lirism aparte. O dovedesc toate cele șase volume din seria de autor care-i e dedicată; o dovedește, o dată în plus, fără tăgadă, ultima ediție a Atelierului continuu.