Între sugiuc şi Suruc

Sugiuc-ul şi pastîrmaua erau cîndva delicatese la orice masă, chiar şi fără pretenţii, de pe cuprinsul Imperiului Otoman şi conturul Mării Mediterane. Sugiucul şi pastîrmaua, alături de măsline şi brînzeturi, alcătuiau meze-ul, antreul, mizilicul atît de drag lui I.L. Caragiale – care nu refuza nici icre moi şi nici măsline greceşti de Kalamata (a se vedea minunea de limbă română numită Corespondenţa lui Caragiale cu Paul Zarifopol) de înaintea mesei propriu-zise.   Într-un Imperiu Otoman care a dominat 250 de ani sudul Europei şi Nordul Africii, o lume multiculturală şi plurietnică, care din spaima Europei în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea a devenit marele bolnav al Europei în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Pînă cînd s-a prăbuşit în el însuşi, statul turc modern, fondat de generalul Mustafa Kemal Atatürk, aducînd pe o altă orbită Turcia de astăzi. Atentatul de la Suruc, de luni, 20 iulie, localitate situată la zece kilometri de graniţa cu Siria, nu departe de oraşul Kobane, recucerit de miliţiile kurde din mîna luptătorilor Statului Islamic, aduce un argument în plus pentru o dezbatere serioasă şi responsabilă faţă de necesitatea, utilitatea şi vulnerabilităţile legate de construcţia unei megageamii şi a unui centru de studii islamice la […]