Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Involuţie
Mihail GĂLĂŢANU - România aproximativă
- 09-03-2012
- Nr. 615
-
Daniel CRISTEA-ENACHE
- Literatură
- 7 Comentarii
Există cîteva mărci ale discursului poetic „nouăzecist“ şi ele pot fi observate în toată lirica lui Mihail Gălăţanu, inclusiv în recentul volum România aproximativă. În primul rînd, carnalitatea textului, asociată, la Gălăţanu, cu un demaraj ofensiv. Primul vers este mai mereu percutant („Patria mea e cadavrele care putrezesc“, „totul putrezeşte, iubito. chiar şi părul, iubito“, „Sînt viu, mult mai viu decît voi“…), chiar dacă el se plasează într-un registru voit morbid ori într-unul pseudorealist. Şi într-un caz, şi în celălalt, şi pe scala dintre ele, poate fi uşor recunoscut un ritm al poetului, unul aproape trepidant, publicistic-reportericesc. Prin aceasta, Mihail Gălăţanu este mai apropiat de Daniel Bănulescu (cu care împarte, de altfel, un culoar al erotomaniei descusute) decît de Ioan Es. Pop ori de alţi poeţi ai dezangajării, deprimării, copleşitoarei inerţii. Autorul traversînd România aproximativă e un vitalist şi un expansiv, cu o psihologie specifică trasă în dinamismul şi în caracterul bătăios al poemelor. El e un „nouăzecist“ tipic fiindcă readuce poezia în stradă (a cîta oară?) şi o face să ia act de o realitate înconjurătoare minim filtrată. Apare însă acum o diferenţă importantă faţă de volumele anterioare semnate de Mihail Gălăţanu. Caracteristicile poeziei sale se păstrează, dar […]
RATÎND RATA
Cu amabile plecăciuni pe buza literaturii, undeva între groapa comună-a istoriei
şi superba magie a timpului împreunate într-UNA doresc,
mulţumiri a vă aduce aici şi-n amiaza acestei superbe pagini epistolare.
Iar dacă-ar fi cumva vorba de HIRONYCUS BEAUSCH,
la ce adresă să vă trimit şi restuL resturilor
Talentului Anapoda FAUX Potrivinic Vîltoarei Destinului Sacru ?
Cît despre Carieră-un mic secret intim, SAP deja în tocmai inversul ei phalnicus Sensum !
O altă idee ?
Cu bine !
@ ”Petre Ion ”
Plin de talent! Nu vă mai fals împotriviți curentului. Ratați să faceți carieră. :))
ECSTAZSPERANDA
lui ” Beau De L’Air ”
Cea mai fantasticǎ curvă din Cenaclu
Avea versurile pe buze-ntre dinţi în laringe
Ronţăia versurile cu piele cu tot pînă la os
Pînă nu doar la ultima rămasă-ancestrală vertebră
Pînă la coxis
Scotea fum pe nas din sperma pe care o frigea-învîrtea-fierbea între
sîni cerul gurii şi lobul urechii printre gingii arse pe rugul pasiunii
Cît de uşor e aşa să scrii poezii în special cînd mai adăuga inocentă
şi degetul cel urît înlăuntrul problemei întrebîndu-te şoptind cu groase
lipicioase salive dacă cumva nu te doare.
Scîrbă-mi E şi ruşine mi-ar fi dac-aş ştii ce e aia
Dar cum ea nu e nici patria mea şi nici mama
Poate să-mi facă ce-o vrea că eu tot mă simt chiar POET, şi mi-e bine !
DA ! voi EXAGERA ! Voi fi Abject ! Voi fi VIU !
Tocmai de EL avem Nevoie ! DE FRUMOS ! de cînd a devenit desuet ? pentru Cine ?
Poate pentru Culturile NE, NON-Fertile !
Fertilitate Urîtului ??????????????????????????
Să Cultivăm : Fecale, Cadavre, Abjectul, Crima, Voma ??????? estetizîndu-le ???????
Chiar vă Place o poezie în care se înjură, se devarsă printre sexe vulgare obscenităţi, crime, incesturi, deliruri orgiastice şi dezmăţuri reale-realist puse în Cadru picurînd urină, jeg, moarte, resturi, excremente, şi iar sex, sex, sex Toate într-o avalanşă permanentă de zgomote, urlete şi răcnete Estetice ?!??????
Un tablou-sculptură “à la Arman” plin cu fecale diverse, colorate-necolorate, cu miasme, izuri şi viermişori comestibili roz, bej, albi, negri, mişcînd pe ici şi pe colo pe o muzică electronică de sticle, geamuri, cărămizi şi ţeste sparte, Asurzitoare-Estetizant , V-ar Plăcea ?!?
Azi sub aura ESTETISMULUI putem (se) ascunde orice
Azi oricine face ARTĂ, oricine este ARTIST
Cum aş putea interpreta ultima frază ?!? “ à la lettre” e un pic, aşa mi se pare, hodoronc-tronc, mă scuzaţi, ceva sună stîlcit, forţat, împins, brusc, urît !
Dacă am lua totul direct “tel-quel” şi l-am băga în suflet , spirit, minte şi trup AM EXPLODA
TOTUL E INFINIT : arta, expresia artistică, esteticul, chiar şi FRUMOSUL.
FRUMOSUL ESTE INFINIT ! chiar nu aţi remarcat ?!?
Frumosul, subtilul, fineţea, echilibrul, armonia, muzica, sunetul perfect sînt de-o mie de ori mai greu de spus, de arătat, de trăit, de gustat, de tresărit, de expus.
Toată lumea, tot Omul înţelege O ÎNJURĂTURĂ, un ORGASM, o HAZNA, o BORÎTURĂ
Nu ORICINE gustă-degustă Brâncuşi, Paul Klee, Mahler, Kandinsky, Monet, Bonnard, Ezra Pound.
Vulgaritatea, urîtul, grotescul, abjectul sînt la tot pasul, toată lumea se « exprimă » împroşcînd Aberaţii.
Sex, Spermă, Rect, Crimă, Vomă, Drog, Dezmăţ, Ură şi aşa tot mai departe, mai urît tot mai urît, cu cît mai abject cu atît mai frumos.
LIMBAJUL stîlcit, fără RESPECT, fără Stimă, fără Dumnezeu.
Cîţi criminali, asasini, hoţi, sînt pe Lume ?
Cîţi Adevăraţi Artişti ? Cîte genii ?
Tot aceste mijloace găsite în gunoaiele vieţii sînt GRATIS, Gratuite, GRATUITĂŢI.
Se poate face din asta ARTĂ ?!? eu re-afirm că NU !
HAI să zicem , Că există un soi de exprimare, o formă de expresie artistică, de un estetism al Vulgului, al Vulgarului, o formă de artă socio-populistă modernă cibernetică dezumanizată, bolnavă, patologică, cretinoizată, manipulată genetic, des-creierată, fără repere, fără suflet, fără spirit, fără valori, rupte de tradiţii şi Cultură, DA ! asta DA ! dar de-aici pînă a o numi ARTĂ ( poezie, muzică, literartură, plastică, etc) chiar greşind pînă la revelaţia următoare,
VOI STRIGA : NU ! NU! şi NU !
Şi pentru că am depăşit mai multe Limite decît ar fi Trebuit :
Vă rog frumos, să îmi iertaţi (z;s)Excesul, şi să-mi scuzaţi EX-ploZia. Mulţumesc.
Intervențiile domnului ”Petre Ion” mi se par pline de conținut și îmi amintesc, parțial, de un vechi adagiu care spune: ” Toujours buveur, ivrogne jamais”. Revolta sa, care prinde formă în acest subsol virtual de revistă, chiar și așa „aprinsă” și fără toate convențiile la locul lor, e întemeiată, cu toate că e dificil să ne dăm seama întotdeauna spre cine exact se îndreaptă. Spun întemeiată, fiindcă ne dă clar de înțeles că vorbește în numele aceluiași ”coeficient artistic” de care pomenește, în trecere, în cronica sa, și domnul Daniel Cristea-Enache: ‘’Fac o „digresiune“ pentru a semnala alibiul de concept al unor versificatori de ieri şi de azi, care adăpostesc sub umbrela îngăduitoare a unui aşa-zis experimentalism cele mai plate şi mai penibile producţii. Se cuvine, din cînd în cînd, să reamintim (mai întîi descriptiv, apoi, la nevoie, normativ) că nimic nu e poetic sau prozastic dacă nu este – simultan şi persistent – estetic; şi că „experimentul“, „conceptul“, „atitudinea“, „psihologia“, „autenticul“ sînt cuvinte goale fără acel coeficient artistic care le ridică la puterea literaturii. „Atitudinea“, în sine, n-are valoare.’’ .
Foarte importantă această măruntă ”digresiune”, căci ”reamintește” ceva ce unii oameni ce se vor a fi artiști/scriitori au uitat, probabil sub presiunea acestei lumi guvernate de legi pragmatice și de interese de tot felul, iar alții, indiferent de vârstă( să nu credem că doar tineretul e în cauză!) nu au știu niciodată. Și anume că, de la începuturile lor istorice, artele, implicit poezia, se ocupau cu căutarea și exprimarea frumosului, iar frumosul nu era/este nici ceva relativ, dar nici ceva impus prin tiranie, ci cumva unanim acceptat. În limbajul curent, cuvântul ”estetic” este sinonim cu ”frumos”, dar la origine, în limba greacă veche αίσθησιs însemna, de fapt, ”senzație”, mai pe înțeles în limba română ceva ce putea fi perceput prin intermediul simțurilor și, în consecință, orice om ale cărui simțuri erau/sunt sănătoase putea/poate avea aproximativ aceleași senzații și impresii despre un colț de natură sau despre o operă de artă.
Desigur, artiștii fiind, de obicei, ființe cu simțurile exacerbate, tot căutând secole la rând, au descoperit frumosul și acolo unde nu prea era la îndemâna oricui să-l vadă. Pe la mijlocul secolului XIX, Charles Baudelaire, un francez plictisit, cu simțurile în dezordine și bolnave de prea multe plăceri, inspirat de vederea unui cadavru ce putrezea în voie, a scris, absolut genial de altfel, despre „la beauté de l\’horreur”, deschizând larg, fără să știe, niște porți pe care nu le-a mai închis nimeni de atunci.
”Rappelez-vous l\’objet que nous vîmes, mon âme,
Ce beau matin d\’été si doux :
Au détour d\’un sentier une charogne infâme
Sur un lit semé de cailloux,
Les jambes en l\’air, comme une femme lubrique,
Brûlante et suant les poisons,
Ouvrait d\’une façon nonchalante et cynique
Son ventre plein d\’exhalaisons.
Le soleil rayonnait sur cette pourriture,
Comme afin de la cuire à point,
Et de rendre au centuple à la grande Nature
Tout ce qu\’ensemble elle avait joint ;
Et le ciel regardait la carcasse superbe
Comme une fleur s\’épanouir.
La puanteur était si forte, que sur l\’herbe
Vous crûtes vous évanouir.
Les mouches bourdonnaient sur ce ventre putride,
D\’où sortaient de noirs bataillons
De larves, qui coulaient comme un épais liquide
Le long de ces vivants haillons.
Tout cela descendait, montait comme une vague,
Ou s\’élançait en pétillant ;
On eût dit que le corps, enflé d\’un souffle vague,
Vivait en se multipliant.
Et ce monde rendait une étrange musique,
Comme l\’eau courante et le vent,
Ou le grain qu\’un vanneur d\’un mouvement rythmique
Agite et tourne dans son van.
Les formes s\’effaçaient et n\’étaient plus qu\’un rêve,
Une ébauche lente à venir,
Sur la toile oubliée, et que l\’artiste achève
Seulement par le souvenir.
Derrière les rochers une chienne inquiète
Nous regardait d\’un œil fâché,
Épiant le moment de reprendre au squelette
Le morceau qu\’elle avait lâché.
Et pourtant vous serez semblable à cette ordure,
À cette horrible infection,
Étoile de mes yeux, soleil de ma nature,
Vous, mon ange et ma passion !
Oui ! telle vous serez, ô la reine des grâces,
Après les derniers sacrements,
Quand vous irez, sous l\’herbe et les floraisons grasses,
Moisir parmi les ossements.
Alors, ô ma beauté ! dites à la vermine
Qui vous mangera de baisers,
Que j\’ai gardé la forme et l\’essence divine
De mes amours décomposés !”
Mulți au înțeles din poezia lui Baudelaire doar că ”și urâtul e frumos”, iar acesta, simțindu-se astfel încurajat în exces, s-a revărsat în valuri în toată poezia ce s-a scris și se mai scrie. Se pare că nimic mai puternic și mai revoluționar n-a mai apărut de atunci în poezie și nicio altă forță spirituală nu s-a mai putut ridica hotărâtor deasupra „esteticii urâtului”.
S-ar putea chiar ca artiștii/scriitorii de astăzi, deplin conștienți, să gândească problema ”esteticului” în artă mult mai simplu: frumosul are limitele sale, pe care le-a atins deja în epocile trecute, și nu mai avem nevoie de el, pe când urâtul, cu vulgaritatea sa cu tot, încă insuficient explorat, poate fi mai fertil și plin de șansa de a se dovedi fără sfârșit.
DE DOUĂ PARALE ŞI UN URÎT BORÎT JEG PSIHEDELIC
POEŢILOR ÎNCĂ CRUZI
ÎNTREB tocmai pentru că AZI am treabă pe-aici :
Oare pe tinereii ăştia superbi nu i-o fi învăţat chiar nimeni că anumite cuvinte nu se folosesc decît în vorbirea curentă de curvă de mahala ?
Şi că în măduva altarului poeziei nu se intră cu barda, cu toporul şi nici rîgîind onomatopeic interesant revoltat zguduit beat artificial ignorînd ?
Poate ei se cred nişte ce ghevara de te miri ce năvălind dinspre stepele moscovei distrugînd totul în cale precum detaşamentul de feciori imberbi Tudor Vladimirescu mai ieri invadînd precum Rimbaud cu Verlaine scriau versuri bînd şi fumînd împuşcîndu-se liberi drept în piept sau în tîmplă ca să nu se mai întîmple mai rău ţîşnind corbi în cîmp salturi înspre icoane iguane şi îngeri superbi.
În orice loc de cult se intră spăşit iar după aceea se trece la altceva.
Viaţa de-artist nu-i de loc una publică decît dacă eşti saltimbanc, tîrfă, neghiob, schimonosit, strîmbălemne, ciufulit, bîlbîit, ciupit de vărsat, produs de expus în vitrină, foto-model găurit, abstract găunos, căutător de faimă clăbuc şi negoţ făcător de bănet, cumva geniu cu bîzdîc şi fistic.
Unii n-au înţeles încă că una nu merge cu-ailaltă chiar picaţi cu ceară pe ochi.
Ce să-i faci, se dau în continuare pictori-poeţi-artişti liberi şi eliberaţi de ceea ce ei încă n-au înţeles că Sacrul nu se poate arunca la Porci.
Dar fiecare-i în viaţa asta in-suficient de tîmpit să poată decide după cum îi pîrîie mintea, capu’, burdihanu sau curu undeva între glezne şi lungul nasului sfîrc zbîrcit,
virtual mai mult decît imaginat încolăcit devorînd propriul lor spirit avortat ieri într-o republică de loc bananieră socialistă pe loc, pe gratis, pe vine, pe du-te, pe sponci şi pe veci.
FIECARE CUVÎNT ARE O NOIMĂ, GÎNDEŞTE, ÎNAINTE DE-A-L SPUNE ŞI SCRIE, LA ENERGIA LUI , LA SENSUL EI , LA DINCOLO DE CEEA CE EŞTI . LA DINCOLO DE AICI.
Dacă altfel nu poţi, în continuare vei împroşca cu venin, precum pînă-acum. Aplaudat.
explicaţie, atitudine, mentalitate, stil,
modernism, noutate, artă şi poezie ??!!??
Privind din alt unghi, Din altă perspectivă.
Întotdeauna am fost uimit mirat surprins şi revoltat aprins cîtă valoare, cîtă importanţă, cîte laude, cîte plecăciuni, cîte deschideri , pupături şi îmbrăţişări zemoase cu sclipici, se dau se aduc se ridică se trîmbiţează despre noile generaţii de poeţii “anarhişti”, vulgari, mitocani,
subtili, interesanţi, cu bale-n limbaj, cu porcării la gură, cu trivialităţi în stil, cu batjocură în cap, cu vomă solidificată în versuri, cu golul talentului violator în creier, cu piedestalul clipocit al poeziei recunoscută de critica de specialitate, de clanurile modernismului dărîmînd
baricade, temelii, catacombe-haznale-imperii şi ridicînd societăţi de poeţi revoltaţi, ÎNFIPT (piedestalul) în tîmpla lor aurolac-aurolată de nor-aburii alcoHolurilor poieniţelor poleite poieticale.
Apetenţa pentru o poezie( o literartură) la limita oribilităţii dezgustului visceral ca sens, ca noutate, modernism, şi alte titluri de nobleţe underground, surprind prin provincialismul mai mult decît depăşit, grosier, abject, fără cap şi picioare, fără nici cea mai mică urmă de subtilitate, fineţe, echilibru, mister, profunzime abstractă, muzică, ritm, sunet.
Aşa ziza poezie e scrisă cu barda, cu tăvălugul, cu toporul, cu ciocanul şi secera, cu *alup*, cu *adzip*, cu *tcer*-ul, cu sfincterele, plutind năclăit în mijlocul unei perpetuee superbe haznale.
Totul este atît de jalnic, lamentabil, rămas în urmă, depăşit, greţos, bolnav, cangrenat, urît !
Dacă asta se cheamă Poezie, atunci am să vă spun că vă înşelaţi AMARNIC.
Dar vorba aceea, fiecare pasăre pe limba ei se zbate, gîlgîie şi moare.
În definitiv, şi ciorul şi coarba cîntă, cu siguranţă şi şobolanii.
P.S. : AZI ghilimelele şi/sau lipsa lor, sînt/e mai mult decît teribil la modă.
În textul de mai sus, le sau nu le veţi aşeza vă rog frumos, unde liber-liberi doriţi dumneavoastră, după plăcere, senzaţie, sens, secs. Merci !