Netovarăși
De aproape o jumătate de veac, de cînd împrejurările ne-au adus față în față și am făcut cunoștință, la Timișoara, Ion Grigorescu nu a contenit să mă surprindă ca personaj de o rară inteligență artistică și de o credință adîncă, de o bunătate ce s-a revărsat, în ceea ce mă privește, în valuri, de cîte ori am avut nevoie în preajma mea de un prieten. Ca temei solid al prieteniei au fost apoi lucrurile făcute împreună, Studiul 1, 2, personala sa de la IRCCU din Veneția sau prezența sa la Bienala venețiană din 1997. Îl mai aud încă pe Noica ajuns în casa noastră de pe Victoriei 28: „Bucurați-vă cînd e posibil ceva nou“, frază trezită la viață de jubilația care m-a cuprins în retrospectiva din sălile MNAR. Oricît de cunoscute îmi erau lucrările vechi sau noi din asurzitoarea sa retrospectivă silențioasă, întregul ei îmi dă o senzație de noutate care încă îmi taie respirația. Contextualizate într-un discurs cronologic de o baghetă cu-minte, ele îmi reamintesc de un artist nepereche în arta românească: postmodern prin naștere și îmbisericit prin devenire; postmodern prin natura sa spiralat iscoditoare, de explorator cu gîndire divergentă, călugărit ca dispecer al adevărului și al dreptății prin imensa lui compasiune pentru semeni, astfel încît chiar și cele mai cunoscute pînze de aici îmi apar noi, grație juxtapunerii acestor contrarii.
La capătul unui serial nesfîrșit de surprize, pentru a căror pomenire nu am spațiul necesar aici, ultima, pentru mulți, nu însă și pentru mine, e că Ion Grigorescu s-a dat, cu seninătate, pe mîna unui curator ca Erwin Kessler, adversarul impenitent al neoortodoxismului, cum malițios își botează el însuși trendul-victimă al scrisului său dispreţuitor și veninos despre anii 1960-2000 și… pe care îl vituperează cu o cecitate înnăscută (sau pe care îl detestă pînă la orbire), (cu)prinzîndu‑l în panoplia acestuia, iritat nevoie mare, și pe Ion Grigorescu. Despre poziția acestei aripi a artei românești am scris suficient ca să nu mai fie nevoie să evidențiez faptul că Prologul, la care atentează rebarbativ Erwin Kessler, e doar o insulă din arhipelagul unui isihasm european (Atelierele de Arte Timișoara, volumul II). Nu oferta unui catalog raisonné a fost o captatio benevolentiae, cum s‑ar crede, în acest duo (nu și duet!), de care Ion Grigorescu mărturisește că este „onorat“, ci lucrul lui cu Adversarul (era să spun Necuratul însuși) Erwin Kessler. Tandemul Ion Grigorescu-Erwin Kessler îl descrie foarte bine, însă nu atît pe critic, cît pe artist. El vede în fiece om figura lui Iisus, dispensatorul noii legi, post-mozaice, a iubirii… În toți, fără excepție. Deși nu cred prea mult în ceea ce spun aici, evenimentul ar fi putut fi și atestatul de maturitate al curatorului, dacă ar fi acceptat doar neutralitatea condiției curatoriale şi ar fi atins perfecțiunea unei eminențe cenușii, pitită în fossa sufleurului.
Este evident că nu neoortodoximul cu care și pentru care îl persiflează neortodox, în permanență, pe Ion Grigorescu l-a atras pe Erwin Kessler în această, repet, minunată idee de a avea un catalog raisonné „de parcurs“ și o retrospectivă sub umbrela unui Muzeu Național, a unui artist în viață. Pretinsul rebel a fost atras de subversivul care a fost Ion Grigorescu într‑o (primă) jumate de viață sau pe unul din versantele creației lui antagonic scindate, subversivitate de la care artistul a abdicat pentru o cauză sau dintr-o cauză în care Erwin Kessler nu crede deloc.
Laborios pînă la insomnie, fără de odihnă și repaus, îl văd pe Ion Grigorescu trudind umăr la umăr cu Erwin Kessler curatorul, ca odinioară în episoadele colaborărilor noastre pomenite mai sus. Nici nu se putea altfel, căci implicarea artistului a abreviat un efort altfel herculean pentru Erwin Kessler. Așa l-am cunoscut, de altfel, pe Ion Grigorescu cel din anii ’70: luptînd cu nesomnul, ca un Ghilgameș de pază la pîine, în atelierul lui de 9 metri pătrați din Floreasca, ce părea de 4 metri din pricina recuzitei ce-l înconjura acolo. Ordonat ca un neamț, condițional ca un lord britanic, calități ce transpar în datele furnizate despre operele lui în catalogul aproape impecabil, dar noncompulsiv cu/față de propria operă; glacial indiferent față de ideea unei peceți stilistice puse auctorial pe opera sa sau mișcîndu-se între hotarele vreunui sigiliu, prin care să se facă recognoscibil; explicită reverie inconturnabilă sau numai libido pitit în tainițele sub/in/conștientului oricărui creator. Nerîvnitor de originalitate, Ion Grigorescu este doar „inconfundabil“ și surprinzător, original doar pentru că este cel mai silențios contestatar pe care îl cunosc, de la Ghandi încoace, și cel mai tăcut rugător de la Rubliovul lui Tarkovski – cu care pare frate geamăn la înfățișare –, tot mai spectral ca apariție și sound-track. Auzul l-a mai lăsat și împreună cu el și vocea lui șoptită cu care noi obișnuim să împărtășim, prozaic, semenului o bîrfă sau un secret. Miza morală, spirituală e de căutat la Ion Grigorescu în valoarea instrumentală a artei, așa cum fusese pictura medievală religioasă ca „Biblie – ilustrată – pentru analfabeţi“. Nu moralist, ci pedagogic, subliminal pedagogic și deliberat nespectacular prin ariditatea obţinută prin asceza picturii.
Pînă să vedem de ce sau în ce fel este Ion Grigorescu „inconfundabil“, cred că artistului nostru i se potrivește cel mai bine definiția lui Leclerc, le style c’est l’homme, ca și reversul ei, omul este stilul. Opera prima ce merită toată atenția – de care se și bucură din partea unui new wave de tineri artiști români care, de cînd îl admiră, au mai îmbătrînit cu vreo 15-20 de ani – este, în cazul lui Ion Grigorescu, omul, artistul însuși ca ființă socială, țesut ca un arahnid în centrul pînzei ramificate a istoriei, dar cu ochiul scrutînd compasiv periferia ei. Din ființa sa specială, pentru mine se citește o persona întredeschisă, în care nu Eul se impune tumoral (ca în cazul Erwin Kessler) și crește cu anii, cu deceniile, ci Sinele său mortificat, în continuă deflație, complice, pentru că e mereu empatic cu destinul semenilor și, dintre ei, mai ales cu acela al perifericului, al dezmoștenitului antequem 1989, ca și postquem. Chiar atunci cînd vitriolează – eufemistic – Puterea, el își ține gîndul la un popor de obidiți, manipulați, de paria. Persona nu pentru că își plimbă pe chipul său emaciat măști, per sonare, ci pentru că se demască mereu pe sine, prins într-o vrie a istoriei, ca și a devenirii sale ca persoană. Opera pictată, genericul retrospectivei din sălile MNAR, e numai o parte a operei, inventariată cu mare acribie de catalogul raisonné de un Erwin Kessler de nerecunoscut, la prima vedere, prin gravitatea cu care își asumă sarcina ingrată a unei asemenea întreprinderi de cuantificare, în primul eveniment de gen post‑’89, consumat pe arta contemporană din România.
Alb/ Negru
„Raisonné“, catalogul e supraevaluat cu acest calificativ din cel puțin trei motive. Curatorul însuși le cam cunoaște, dar le desfide. În ciuda lor, repet, el semnează cel mai seducător eveniment din muzeografia actualității artistice. 1) Artistul este viu și în marș și, deși mi-a mărturisit nu o dată un tedium care îl împinge spre renunțarea la pictură, asemenea unuia dintre modelele lui de tinerețe, Duchamp, va continua probabil să picteze. Nu avem dreptul să bănuim că-şi va pune paleta în cui. O singură pînză apărută post-festum, ar face catalogul să devină brusc ne-raisonné. 2) Opera pictată (lăsînd de-o parte „prăjina“ lui Erwin Kessler), genericul mostrei, e la rîndu-i numai o felie – izolată pe criteriul genului, al tehnicii artistice, dintr-un întreg arsenal de genuri cu care pictura a conversat în sufletul artistic al autorului, în special cu desenul și splendidele sale litogravuri. 3) Numai o succesiune temporală a tuturor operelor, indiferent de gen, ar putea lămuri cu adevărat imensa complexitate, intersecțiile, interferențele, încrucișările de sugestii ale atelierului, cauzalități care altfel ne scapă inevitabil. Ideea de catalog raisonné introduce însă un raport subiect-predicat, artifex versus artefact (sau extins prin el), care nu descrie fericit relația lui Ion Grigorescu cu obiectul artistic, estetic sau anestetic. Discursivul catalog are de-a face, prin forța lucurilor, cu o force de frappe de tipul impactului uneori iluminant, de tipul unui mesaj zen; de aceea, disecția viului, discriminarea analitică și absolutizantă lasă în urmă un artist inert, un cadavru palid și rece.
Oricum, punerea acestor lucruri împreună, devenite, iată, în panotarea și succesiunea lor, un veritabil silogism muzeografic, este cel mai mare merit al lui Erwin Kessler și cea mai mare surpriză, pe care o apreciez ca pe o împlinire matură. Orice abordare contabilă a operei, reconstituită în cronologia ei, este probabil una dintre misiunile cele mai ingrate și mai puțin agreabile pentru un istoric de artă. Atribuirea, datarea și, deci, cronologia operei oricărui artist sînt infrastructura ascunsă vederii, temelia panofskianismului, vîrful de aisberg al metodologiei istoriei artei. Erwin Kessler o face cu stoicism, nu citează pe nimeni și, ca orice intelectual român care se respectă, are oroare de ghilimele, chiar atunci cînd nu citează verbatim, ci parafrazează, avînd aerul că este „descoperitorul“ unui artist absolut necunoscut, exhumat într-o stațiune arheologică. Cum, de fapt, în mare parte s-a dovedit că este Ion Grigorescu, prin acest eveniment probabil paradigmatic din perspectivă curatorială, ce consideră fiecare pliu, plin și gol ale biografiei artistice, într-o muzeografie românească guvernată de eseism poetic, chiar prin comparatismul exemplar al regretatului Paul Gherasim.
Iată-mă pus în situația plăcută de a-mi renega aversiunea produsă de judecățile precipitate, arogante, ale acestui personaj isteric, pătimaș, pus pe multe rele, și să remarc faptul că vecinul lui de palier, curatorul, înarmat în acest caz, cu o răbdare de fier, cu ținerea minții la un singur punct-bindu, atelierul lui Ion Grigorescu, încercînd și reușind imposibilul pentru un singur om și pentru o singură cauză: a cunoașterii artistului în adevărul lui factual; să administreze cu aplicațiune și nerv o masă de opere pe cît de divergente, de proteice, pe atît de compacte caracterologic, moral și social.
Chestiunile delicate în ce-l privește pe EK încep cu interpretarea, cu discursul critic propriu‑zis, din care, dacă făcea economie de cuvinte și chiar de idei, era cu adevărat mai cîștigat ca filozof. Nu poți să ceri însă unui asemenea truditor să tacă după atîta amar de muncă… Iar la cît scrie, e firesc să scape pedala, să mai uite de frînă. El însă eșuează inevitabil, ajungînd să-și facă autoportretul de critic, și mai puţin portretul unui artist proteic, dar mediumnic în dialogul stilistic, material, tehnic al lucrărilor. Deși aș prefera să acord atenție mai mult părții pline din paharul lui Erwin Kessler, care s-ar putea să treacă la vîrsta adultă, mă văd constrîns să iau unele distanțe.
O(u)pera lui Ion Grigorescu, cum ar spune poetul, e doar partea vizibilă a unei interiorități de ovipar ce produce prin rețetare alchimice mici ouă de aur sau, poate, mai bine, aceea a unui arbore de paradis, fructifer, dar care produce toate soiurile de poame pe crengile lui. Un mise en abyme al Raiului însuși. „Înlăuntrul“ unui asemenea artist integral introvertit se află atelierul și laboratorul lui alchimic, în care se petrece plăsmuirea de sine, simultan cu opera fiecărei zile/fiecărui timp, unde are loc „schimbarea“ pe traseul lui intelectual, sufletesc, definit mereu în relație cu istoria şi față de care lucrările lui sînt numai derivatele naturale ale acestor procese de elaborare (din care fac parte şi procesele de conștiință). Artefactele atelierului său atîrnă de viața artistului și de forma mentis, de mentalitatea acestui om, dăruit cu geniul alterității printr-un all inclusive metabolic. În fiecare lucrare ca fapt de artă obiectualizat identificăm sufletul pus în el, cu sămînța, pulpa și coaja unui fruct firesc al evoluției sale ca persoană. Ea atîrnă de absolut toate amănuntele vieții, de ceea ce mănîncă și, mai ales, de ceea ce nu atinge, de inaniția sa chiar. E vizibil în el artistul „postitor“, abstinent de la multe plăceri ale vieții, dacă nu chiar de la toate. În casa mea de la Timișoara, unde îmi era oaspete prețios, după o cină obișnuită în familia noastră, mi s-a adresat cu glasul lui șoptitor: „Dacă mai mănînc multe șnițele ca astea o să-mi schimb gîndirea!“.
Arareori mi-a fost dat să cunosc un asemenea aliaj între o natură calină, blîndă, cu temperament funciarmente flegmatic, dar exigentă, neclintită și îndurătoare ca o stîncă, tăioasă ca un diamant, o natură creatoare mai fluidă, nu neapărat fluvială, prolifică, cît mai cu seamă impredictibilă pentru cei din jur, cu o mobilitate intelectuală hermeneutică prin ceea ce azi par breșe comise în trecutul și prezentul artei, deschideri de evantai ale minții lui spre diverse idiomuri estetice și orizonturi spirituale, afirmate prin piruete lingvistice, răzgîndiri, regîndiri, recuperări și mai cu seamă ascensiuni. Dintre toate atributele, cel de inclasabil pare să fie cea mai pripită etichetă cu care domnul Ion Grigorescu a fost blagoslovit, monocord, de confrații mei. Inclasabil este, eventual, atît cît este istoria însăși, pe care nu o scapă din mînă și din ochi nici atunci cînd e cocoțat pe schele din biserici în ruină. Inclasabilitatea sa nu e decît deghizamentul mobilității artistului, în faptul și faptele sporirii sale sufletești, ale evoluției sale spirituale; pe surt, spiritualizarea artistului pe un traseu care comportă didascalia de tinerețe și studiile, cînd face ca XYZ, cu procentajul de mimetism respectiv, imersia în prezentul istoric, cu reacția sa de samaritean înnăscut, prin captarea imaginilor de tragedie socială din marginea reportajului, cu identificarea unui limbaj afin protestului tăcut și criticii silențioase a istoriei, prin metafora dominantă a schizoidiei, prin fragmentarea, mozaicarea scenelor din pînze pictate și, în fine, prin încreștinarea criticii sociale prin departajarea maniheică a figurilor din stînga intrării în biserică, propuse Iadului, de cele din dreapta ale celor din Rai, trei vîrste mari ale unui unic traseu anabasic.
Ceea ce îl unifică pe Ion Grigorescu este responsabilitatea pentru ceea ce face, tot atît de adîncă pe cît îi e credința, o gravitas pe care, pînă la el, nu am mai întîlnit-o în arta românească nici măcar accidental sau teoretic abordată.