Istoria Banatului sau despre experimentarea modernităţii multiple

Cum se poate scrie istoria culturii unui spaţiu multicultural, care şi-a pierdut unitatea politică şi statală, la începutul secolului al XX-lea, şi care nu mai există în acea formă şi între acele graniţe? Întrebarea poate fi ciudată, atunci cînd ea este formulată de un istoric, căci ştiinţa istoriei se ocupă cel mai des de spaţii dispărute. De regulă, aceste foste regiuni multiculturale aparţin, astăzi, unui singur stat ori s-au dezvoltat ele însele într-o formă statală precum Basarabia. Banatul însă a fost divizat, în 1919/1924 într-o parte sîrbească, o mică parte ungurească şi una mai mare, românească. În felul acesta, s-a încheiat istoria unei „provincii“ care îşi păstrase structura în cadrul Imperiului Habsburgic. Din Istoria Banatului, aflăm că atunci cînd trupele Principelui Eugeniu de Savoia i-au învins pe otomani, în 1716, şi cînd Banatul a intrat sub directa guvernare a Vienei, regiunea a fost slab populată. Nu însă depopulată. Ea nu avea o nobilime proprie, ceea ce, printre altele, fusese una dintre urmările dominaţiei otomane. Ceea ce s-a dezvoltat, între 1718 şi 1800, a fost rezultatul unei politici demografice iluminist-absolutiste par excellence. Banatul a devenit un spaţiu de imigrare extrem de pestriţ. Aici s-au stabilit oameni din întreaga Europă, coabitînd cu […]