ISTORIA DIN CUTIA DE PANTOFI. „Walthere, spune-mi ce cîntare este aceasta“

Sfîntul Gellert  minunîndu-se „zise către Walther: Walthere, auzi cum sună cîntarea ungurească?“. Urmează apoi o propoziţie simplă care ne lasă cu gura strîmbă de mirare: „Şi rîseră amîndoi de cîntecul acela“. ( I. D. Suciu, Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, 1980) Cum să rîzi, cum adică să rîdă sfinţii, mai ales în medievalitate unde totul este încruntat, serios, sumbru şi în aşteptarea celei de a doua veniri a Domnului? Te poţi întreba pe bună dreptate dacă există Evul Mediu dincolo de reprezentările noastre despre el. Greu de dibuit Evul Mediu al nimicurilor, Evul mediu al demonului amiezii, al căscatului de plictiseală, al acediei, al melancoliei, Evul Mediu  al faptelor fără anvergură: la fel ieri, la fel azi, în ritm cotidian asemenea întîmplării la miez de noapte în ţinutul păduros la anul 1035 prin cîmpia Panoniei unde Gerard veneţianul şi Walther teutonul aud în liniştea nopţii văratece o „rîşniţă“ care  „era urnită numai de mîna femeii, iar cîntarea suna mai tare, epis­copul, stînd în pat şi zîmbind, zise: Walthere, spune-mi ce cîntare este aceasta, care m-a făcut să las deoparte cititul meu. Iar acela: Astă cîn­tare este, zise, un cîntec, iar femeia care cîntă roabă […]