Istoria prin caricatură

Desenul umoristic a fost, dintotdeauna, o armă mortală, mai eficientă decît armamentul convențional, spre a-i combate pe monarhi, dictatori și oameni politici. Cenzura a fost, dintotdeauna, foarte activă și necruțătoare cu presa ilustrată satirică. Este cunoscută grija cu care Joseph Fouché, ministrul poliției lui Napoleon I, confisca și distrugea planșele cu desene ofensatoare la adresa împăratului, venite, clandestin, din Anglia. De aceea, acest gen de grafică nu s-a pututu dezvolta pe pămînt francez în timpul domniei corsicanului, ci a apărut, timid, doar după abdicarea sa din 1814, dispărînd în timpul celor 100 de zile, pentru a redeveni activ după înfrîngerea de la Waterloo și luînd proporții între deceniile patru și șapte ale veacului al XIX‑lea cînd s-au afirmat nume de marcă ale caricaturii precum Daumier, Gavarni, Grandville, Carjat, Bertall, Cham și alții.

În ținuturile românești, caricatura și-a făcut un debut destul de nesigur în presa locală înaintea Unirii Principatelor, în periodicele și calendarele lui N.T. Orășanu, sub penița neinspirată și needucată a unor desenatori anonimi. Anonimatul era necesar a fi păstrat și pentru a nu suferi de pe urma urmăririi polițienești și a proceselor de presă în care a fost tîrît, nu o dată, veselul și causticul redactor al lui Nichipercea. Epoca de aur a caricaturii românești a fost între 1890 și 1916, cînd au apărut mai mule reviste de specialitate precum Furnica, Veselia, Moș Teacă. Jurnal Țivil și Cazon, Mojicul, unde au colaborat mulți plasticieni de valoare, unii dedicați aproape exclusiv genului satiric, precum Ary Murnu, Nicolae Petrescu-Găină, Constantin Jiquidi, B’Arg, Dragoș, alții împletindu-l cu opera lor de șevalet, de largă respirație și notorietate, precum Francisc Șirato, Nicolae Vermont, Nicolae Tonitza și Iosif Iser.

Multă vreme, caricatura a fost, pe nedrept, considerată un gen minor, nedemn a-i fi consacrat un studiu monografic extins. Ce-i drept, caricatura este expresia spumoasă sau amară a momentului și are o scurtă existență, deoarece face referiri la evenimente (politice, militare, sociale, culturale) și personalități cu prezență temporară limitată. Acela care s-ar încumeta să purceadă a studia istoria caricaturii românești ar trebui să fie posesorul unui uriaș bagaj de cunoștințe din toate domeniile vieții, deoarece maeștrii caricaturii se puteau lega de un amănunt minuscul, aparent insignifiant, extras din discursul sau acțiunile unui senator, general sau șef de partid, pe care să-l ironizeze în compoziția lor, care, pentru momentul cînd a fost publicată, avea un înțeles și putea produce ilaritate, dar, odată trecut acel moment, imaginea rămînea incomprehensibilă. Este legendar portretul Regelui Carol I ce are scris pe frunte, cu roșu,1907, realizat de Iser spre a face referire la înăbușirea răscoalei țărănești din acel an. La fel, chipul elegant al lui Take Ionescu purtînd țilindru cu panglica în culorile și cu inconfundabilele dungi și stele ale drapelului american, prin care Murnu făcea trimitere la simpatiile acestui ministru pentru marea democrație de peste ocean. Dar cîte alte asemenea detalii vestimentare și formale, de mimică și gestică, mai pot fi astăzi înțelese, la distanță de un secol de la compunerea desenelor inspirate de realități stringente ale epocii?

Totuși, caricaturiștii contemporani s-au străduit să organizeze, cu o oarecare periodicitate, saloane ale umorului în care să își expună opera. Este trist că presa actuală nu mai este interesată de ilustrația cu subiect satiric pe care să o găzduiască în paginile sale, așa cum se proceda în perioada interbelică și chiar în anii cei mai grei ai comunismului învingător.

La Muzeul Național Cotroceni a fost deschisă recent o expoziție inspirat intitulată Portrete comice. Istoria în caricatură, în cadrul căreia au fost adunate o suită de portrete și compoziții cu temă politică sau culturală ce acoperă un interval de timp de un secol și jumătate. Prezentarea debutează cu litografiile lui Honoré Daumier, părintele caricaturii politice moderne, pregătite pentru revista Le Charivari. După care se trece la pro­ducțiile marilor caricaturiști români de la cumpăna veacurilor al XIX-lea și al XX‑lea deja amintiți, Murnu și Petrescu-Găină, Jiquidi și Iser, creatori de portrete-tip ale suveranilor și oamenilor politici ai vremii. Astfel apar regii Carol I și Ferdinand I, Mitiță Sturdza, Ion I.C. Brătianu, Nicolae Filipescu, generalul
Gh. Manu, Take Ionescu, V.G. Morțun, Gh.Gr. Cantacuzino, P.P. Carp, Titu Maiorescu, Al. Marghiloman, Al. Bădărău, C. Argetoianu, Spiru Haret, Barbu Ștefănescu Delavrancea, N. Iorga, Emil Costinescu, dr. C.I. Istrati ş.a. La toți erau exagerate mustățile, bărbile sau barbișoanele, specificul îmbrăcămintei sau anumite elemente ce-i făceau inconfundabili, precum ochiul constant înlăcrimat al lui Sturdza, chelia și monoclul lui Carp, părul vîlvoi și lavaliera învoaltă ale lui Delavrancea, punga cu bani bine strînsă de mîna „Nababului“ Cantacuzino, ținuta de echitație a lui Marghiloman, alura napoleoniană și bicornul generalului Manu, silueta filiformă, interminabilă a lui Iorga.

În perioada interbelică s-au manifestat alți desenatori satirici, ale căror subiecte păreau a fi legate mai mult de viața culturală – cel puțin asta relevă selecția prezentă pe simeză: Octavian Goga de N. Tacorian, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu și Iosif Iser de Iosif Ross, Alexandru Ma­cedonski și Al. Bogdan-Pitești de I. Don, Ionel Teodoreanu de C. Nicol, Mihail Sorbul de Victor Ion Popa. Un sector interesant și inedit l-au constituit caricaturile militare executate de vreun ofițer talentat care a dorit să-și distreze camarazii și să-și imortalizeze unitatea. Așa sînt albumele Reg. 4 Roșiori „Regina Maria“ în caricatură, Reg. 3 Călărași „Gen. Praporgescu David“ în caricatură și Aviația rîde, toate provenind din patrimoniul Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I“. Este păcat că nu s-a păstrat nici o informație despre autorii acestor mostre de umor cazon din anii ’40, mult influențat în stilul graficii desenelor animate ale lui Walt Disney, ce abia își făcuseră apariția pe ecrane. Din expunere nu a lipsit nici mapa cu cele 16 litografii ale lui Aurel Jiquidi – fiul lui Constantin Jiquidi –, în care au fost adunate scenele comice ale piesei lui I.L. Caragiale O noapte furtunoasă.

Evitînd cu eleganță tematica vulnerabilă a desenului politic, moralizator și propagandistic al perioadei proletcultiste în care s-au specializat Eugen Taru, Gion Mihail, Cik Damadian, I. Ross, Nell Cobar, Jules Perahim, I. Cova și I. Doru, organizatorii au preferat să se orienteze spre portretistica de caracter a lui Silvan Ionescu, dedicată exclusiv lumii literare postbelice, de sub a cărui linie fină, vibrată, prind viață Lucian Blaga, Păstorel Teodoreanu, Fănuș Neagu, Ion Brad, Cezar Baltag, Alexandru Andrițoiu și Ion Lăncrănjan. Un portret al poetului Grigore Hagiu a fost schițat de confratele de geniu Nichita Stănescu. Nu ar strica să fie organizată cîndva și o expoziție cu desenele poeților, pentru că este cunoscută propensiunea pentru grafică a lui Stănescu, deja men­ționat, ca și a lui Romulus Vulpescu și a lui Marin Sorescu.

Expoziția Portrete comice. Istoria în caricatură de la Muzeul Național Cotroceni – care a fost închegată cu lucrări provenind de la Biblioteca Academiei Române, Muzeul Național de Istorei a României, Muzeul Municipiului București, Muzeul Național al Literaturii Române și Muzeul Militar Național și a fost însoțită și de un frumos catalog de 68 de pagini, bogat ilustrat – a fost o plăcută invitație la reverie istorică și la revelarea harului umoristic al graficienilor români dedicați ilustrației satirice.