Ce îl recomandase pe Ureche, în 2001, să conducă un serviciu secret într-o Românie care se pregătea să intre în NATO? Răspunsul oficial a fost furnizat de purtătorul de cuvînt al Ministerului Justiţiei, care aprecia că „Marian Ureche este un excelent jurist, este profesor universitar, și din punct de vedere al pregătirii era omul cel mai potrivit“. Am văzut pînă acum care erau adevăratele sale recomandări. Lor avea să li se adauge una, cu adevărat esențială. Dar să nu anticipez. Funcţia pe care o ocupa proaspătul general Ureche era echivalentă cu cea de şef al Serviciului K de contrainformaţii din sistemul justiţiei şi al penitenciarelor din fosta Securitate.
Dar spre deosebire de acesta, Serviciul de Protecție și Anticorupție s-a dovedit curînd a fi o oficină de spionaj a magistraților care, dincolo de acţiuni curente şi necesare (controlul informativ în penitenciare), mai scotea cînd şi cînd infractori din puşcărie, pentru a-i pune să inventeze delaţiuni despre imaginare acte de corupţie – primul şi cel mai cunoscut caz de compromitere prin asemenea mijloace fiind, la vremea respectivă, cel al procurorului orădean Lele, care îndrăznise să ancheteze faptele penale ale fiului prefectului. Pe de altă parte, SIPA a ajuns rapid să facă şi să desfacă în politica de cadre a Ministerului Justiţiei. Astfel încît se poate spune că nu generalul Marian Ureche o servea pe doamna Stănoiu, ci mai degrabă invers.
Acesta își alesese doi adjuncți, tot generali din fosta Securitate, pe Marian Desculțu, fost ofițer la Direcția a IV-a de contrainformații economice a Securităţii Statului, și pe generalul Dan Gheorghe, fost ofițer la Securitatea Capitalei, în subordinea lui Ureche și apoi adjunct la 0215. Prin chiar structura de comandă a serviciului secret din Ministerul Justiției, informațiile culese ajungeau chiar în formă brută și în timp real la SRI. SIPA făcea toate treburile murdare pe care instituția condusă de Radu Timofte, mult mai în vizorul public și sub control parlamentar totuși, chiar dacă acesta era unul formal, nu le putea face.
Cocoțați în cîrca Justiției
Numirea și menţinerea în funcție, pînă aproape de sfîrșitul mandatului lui Ion Iliescu la Cotroceni, a unuia dintre cei mai activi ofiţeri în materie de poliţie politică în fruntea unui serviciu secret din România, nu se justificau prin vreo acţiune spectaculoasă anterioară. Și Ureche a încercat să rămînă la fel de discret vreme de trei ani, făcînd în Justiție ceea ce știa să facă, și SRI-ul nu putea: judecători ascultaţi fără mandat, judecători șantajabili, corupți sau imorali, plasați în fruntea unor complete la judecarea unor cauze sensibile, plasarea de telefoane, de băuturi și chiar de droguri în penitenciare, în schimbul informațiilor de la deținuți, fie ele și măsluite, cu privire la magistrați sau la orice persoane indezirabile puterii, care părea veșnică, a guvernului Năstase (și acesta „consiliat“ de interșanjabilul Andronic), înflorirea traficului de influenţă, controlul politic fără precedent exercitat asupra procurorilor şi a judecătorilor sînt realizări ale fostului securist cocoţat în cîrca Justiţiei, care au distorsionat grav puterea judecătorească, cu efecte ce se fac resimțite pînă astăzi. Și, presupun, și de azi înainte – cine știe cîte destine au fost mutilate prin decizii dictate de fostul securist și cîte vor mai fi, doar de spaima dosarelor alcătuite de el, vreme de numai trei ani, în care a amorsat o bombă cu ceas care ticăie zilnic și amenințător la urechea magistraților din România.
Cele de mai sus nu sînt măsluiri, ele mi-au fost devoalate ceva mai tîrziu, cînd SIPA se apropia de implozie, chiar de către un fost lucrător din vechea Securitate, ajuns să lucreze la serviciul secret din Ministerul Justiției, sub comanda discreționară și ordinele odioase date de generalul Marian Ureche.
Că SIPA, coordonată de Ureche, s-a cocoţat efectiv în cîrca judecătorilor, de unde trăgea cu ochiul asupra sentinţelor date de aceştia, căutînd să-i influenţeze, pentru a obţine rezultatele comandate „de sus“, nu este o noutate pe care o spun eu acum. Metoda patentată pe atunci de acest serviciu secret, direct subordonat politic, avea să fie ulterior perfecționată și statuată prin protocoalele de colaborare încheiate în timpul lui Traian Băsescu între Direcția Națională Anticorupție și Serviciul Român de Informații, adică Codruța Kovesi și Florian Coldea, cei care au preluat metodele, multe dintre informațiile și, probabil, chiar pe unii dintre cei care au întocmit dosare de șantajare a magistraților, sub directa coordonare a generalului Ureche. De fapt, acesta din urmă îl avusese, cum am amintit, drept student pe generalul Coldea, la Institutul Național de Informații, iar acesta avea relații strînse, de tipul „discipol-maestru“, și chiar de rudenie cu adjunctul directorului SIPA, generalul Dan Gheorghe.
În acei trei ani, între 2001 și 2003, SIPA a căutat să influențeze pînă și decizii ale Curții Supreme de Justiție. Faptul a fost dovedit de un scandal public de la acea vreme, care a adus în scenă chiar tentativa de intimidare a trei judecători ai Înaltei Curţi. Astfel, după o sentinţă dată în 25 iulie 2002 de magistrații Marioara Prodan, Gheorghe Bucur şi Margareta Teodorescu, prin care aceştia au decis punerea în libertate a 11 inculpaţi, aflaţi în arest preventiv (într-un dosar a cărui miză era controlul asupra exploatării pădurilor din Neamţ), toţi cei trei magistraţi au intrat in atenţia Serviciului Independent de Protecţie si Anticorupţie, care a început să adune informaţii despre ei, deşi, aşa cum releva presa la vremea respectivă, SIPA nu avea nici calitatea, nici temeiul legal de a se interesa de argumentele care au stat la baza soluţiilor unor judecători, ci doar de a preveni şi sesiza cazurile de corupţie în care sînt aceştia implicaţi. Judecătorul Paul Florea, președintele CSJ, a reacționat prompt: „Magistrații trebuie lăsaţi să-şi facă treaba. Nu am ce să comentez ce face SIPA, dacă este corect sau nu, dacă au motive să se intereseze de persoana și de dosarele unui judecător, așa, pur și simplu. Presupun că ar trebui să aibă un motiv. Poate că fac treaba asta mai de mult. Eu nu cunosc acest serviciu din Ministerul de Justiție. Mai bine spus, îl ignor. Mai este un aspect… poate că prin faptul că o astfel de informație a ajuns la urechea presei ea are și un scop indirect. Se folosesc cele mai bizare mijloace pentru a lovi in imaginea Justiţiei. Ce vreau să spun este că știu care este valoarea judecătorilor de la CSJ și pot garanta pentru moralitatea și integritatea lor. Din acest motiv, sînt dispus să-i apăr în fața oricăror atacuri, indiferent din partea cui ar veni ele. O astfel de situaţie îmi lasă un gust amar“. Înaltul magistrat presupunea, nu fără temei, în acelaşi context, că practicile securistice ale serviciului comandat de generalul Ureche se derulează de mai multă vreme. Paul Florea a fost singurul care a avut curaj să se pună de-a curmezişul securistului de la SIPA, afirmînd că preferă să ignore existenţa acestui serviciu, care mai degrabă compromite imaginea Justiţiei decît să o îmbunătăţească.
De altfel, ofensiva SIPA împotriva Curţii Supreme de Justiţie a fost comentată la vremea respectivă ca rezultat al faptului că magistraţii ei au dovedit în mai multe rînduri, după 2000, că înţeleg să nu răspundă nici unui „comandament politic“ sau să judece în funcţie de interesele vîrfurilor din Ministerul Justiţiei. S-a spus și că încercarea de intimidare a judecătorilor de la Înalta Instanță de judecată de către SIPA vine ca urmare a soluţiilor de respingere a celebrelor recursuri în anulare atît în controversatul caz FNI, cît şi în cel al Băncii Religiilor promovate de subalternul Rodicăi Stănoiu, procurorul de curte al PSD, Tănase Joiţa. Judecătorii respinseseră recursurile în anulare înaintate de Parchetul General în două cazuri extrem de sensibile, în care erau amestecați o grămadă de foști ofițeri de securitate: FNI-ul lui Sorin Ovidiu Vîntu, ale cărui filiale locale erau conduse (ca și la centru) de securiști reciclați în SRI și Banca Internațională a Religiilor, creație a minții bolnave a unui alt grup de securiști puși pe căpătuială.
Lăsăm la o parte că am fost singura ţară europeană care avea un serviciu secret al Ministerului de Justiţie, de supraveghere a magistraților. Consecinţele unei astfel de imixtiuni atît de grave în actul de justiţie se resimt pînă astăzi și vor avea efecte încă multă vreme, semănînd neîncredere și suspiciune atît printre magistrați, cît și în raporturile dintre cetățean și Justiție. Dacă mai vorbim și despre influențarea unor decizii ale instanțelor, care au fost de natură să distrugă destinele unor oameni, răul făcut de Ureche și subalternii săi de la SIPA este imens. Dacă aceasta s-ar fi petrecut într-o ţară în care separarea puterilor în stat nu ar fi fost tratată de doi președinți, vreme de două decenii, adică de Iliescu și de Băsescu, ca o povestioară nostimă dintr-o cărticică subţire intitulată Constituţie, cum s-a întîmplat pe la noi, urmările scandalului ar fi depăşit dimensiunile unei simple demisii a generalului Ureche și, ulterior, a ministrului Rodica Stănoiu, angajînd întreg guvernul Năstase.
Ureche, „Paula“ și declinul SIPA
Sfîrșitul SIPA a fost unul lipsit de glorie, dar moștenirea sa continuă să cutremure Justiția, cu reverberații în întreaga societate. Fără falsă modestie, aș putea spune că am jucat rolul „buturugii mici“ din zicala populară, prin aceea că, încă de la numirea lui Marian Ureche în fruntea SIPA, am denunțat acțiunile de poliție politică din trecut ale acestuia, într-o serie de articole publicate în România liberă și Ziua – l-am și citat pe unul dintre acestea. Singura ieșire publică a bătrînului securist, deranjat poate în onoarea sa mai ales de comentariile mele acide în legătură cu „opera“ sa istorică, s-a dovedit a-i pregăti sfîrșitul carierei. Deși era directorul SIPA în funcție, Marian Ureche m-a acționat penal și civil în judecată, pentru calomnie, solicitîndu-mi drept despăgubiri morale 10 miliarde de lei vechi. Plîngerea i-a fost bineînțeles admisă și a făcut obiectul dosarului 16.074 din 25 octombrie 2002, înregistrat la Judecătoria Sectorului I.
După două amînări și un termen la care s-a constatat lipsa de procedură, timp în care am adunat materiale care probau noi și noi acte de poliție politică ale generalului Ureche, la judecarea pe fond, care a avut loc un an mai tîrziu de la deschiderea procesului, după ce am prezentat imperturbabil în fața instanței trecutul de securist al lui Marian Ureche, aflat în picioare lîngă mine și din ce în ce mai nervos, am solicitat la final instanței de judecată (procuroarei de ședință și judecătoarei) atît verbal, cît și în scris, ca aceasta să solicite SRI-ului dosarul cu nume de cod „Paula“ de la Securitatea Municipiului București, întrucît cunosc faptul că dosarul respectiv poartă numele de cod al doamnei ministru Rodica Stănoiu, racolată ca informatoare a Securității chiar de partea vătămată, generalul Marian Ureche. Am încheiat explicînd instanței că numai datorită acestei legături „partea vătămată“ a putut ajunge să conducă, în totală neconcordanță cu trecutul său, un serviciu secret într-o țară democratică. Cu toate riscurile: un ziarist care a citit adresa pe care o pregăteam, pe care am citit-o în fața instanței şi apoi am depus-o pe masa judecătoarei, m-a avertizat că pot fi arestat chiar în timpul ședinței. Am ridicat din umeri. Îmi exercitam dreptul la apărare într-o manieră la care, fără îndoială, nu se aștepta nici instanța de judecată, vizibil timorată de prezența directorului SIPA în sală, și nici „partea vătămată“. După un moment de derută, în care am crezut că cele două femei vor începe să plîngă, atît judecătoarea, cît și procuroarea de ședință au cerut o pauză și au părăsit tulburate sala. La expirarea acesteia a intrat un nou complet, care m-a achitat pe loc. Nimeni nu dorea să se deschidă atît de devreme dosarul „Paula“. Zilele următoare au fost agitate. Ureche a demisionat din fruntea SIPA, fără explicații, iar doamna ministru Stănoiu, de astă dată, a fost aceea care m-a amenințat cu un proces de calomnie. Dar procesul nu a mai avut loc și amenințarea s-a risipit în aer – la o verificare în arhivă, probabil dosarul „Paula“ a fost găsit. La aproximativ o lună de la demisia generalului Ureche, doamna Stănoiu a fost „promovată“ la Cotroceni în funcția bine protejată de consilier prezidențial pe probleme de securitate națională. SIPA a intrat în noul ministeriat al domnului Diaconescu într-o perioadă de reorganizare, de fapt într-un con de umbră, dar Ureche a păstrat un oarecare control al ei, prin adjuncții săi, mai ales prin generalul Dan Gheorghe.
Dan Gheorghe, un trecut tumultuos
Acest securist, după cum am spus, mentorul lui Florian Coldea, care a preluat probabil de la el și parte din moștenirea SIPA, transferată prin Coldea la SRI, instituția „tutelară“, s-a născut la 3 noiembrie 1948, în comuna Sîntea Mare, judeţul Arad. Dan Gheorghe a urmat Şcola de Securitate de la Băneasa între 1966 şi 1969 şi a absolvit, ca majoritatea securiştilor generaţiei sale, Facultatea de Drept (1973). La 1 septembrie 1969, a fost încadrat în Securitatea Municipiului Bucureşti, iar la 20 octombrie 1988, a fost mutat la UM 0620 (USLA), unde, în Decembrie 1989, ajunsese locţiitor pe probleme informative al comandantului. Din martie 1990, Virgil Măgureanu l-a recuperat şi l-a numit adjunct al şefului Brigăzii antiteroriste din cadrul Serviciului Român de Informaţii. De aici, Dan Gheorghe s-a transferat la SIE, pe 1 aprilie 1992, ca locţiitor de şef de direcţie, iar pe 15 februarie 1993 a fost avansat la gradul de general-maior şi numit la comanda UM 0215, Serviciul secret al Ministerului de Interne1. Cum se ştie, UM 0215 a fost implicată în acţiuni de poliţie politică, de reprimare a manifestanţilor din Piaţa Universităţii şi de coordonare a mineriadelor, fiind în genere intens folosit de structurile regimului Iliescu, pentru rezolvarea unor probleme de interes politic.
Generalul Gheorghe a organizat unitatea în doua compartimente: unul de protecţie a cadrelor şi altul pentru culegerea de informaţii. Această ultimă diviziune, compusă în cea mai mare parte din foşti ofiţeri de Securitate, a fost implicată, ulterior, în alte cîteva scandaluri de răsunet. În aprilie 1994, diviziunea s-a ocupat cu filarea şi filmarea vizitei Regelui Mihai. Tot această unitate s-a implicat în supravegherea informativă a opoziției. Ofițeri ai 0215 au fost implicaţi inclusiv în cazuri de trafic cu materiale radioactive şi ţigări. De asemenea, această unitate era la curent şi cu contrabanda cu combustibili pentru fosta Iugoslavie, cunoscută sub numele de „Afacerea Jimbolia“. Decapitalizarea Bancorex a fost făcută chiar sub ochii serviciului secret al MI, care a preferat să închidă ochii la afacerile lui Temeşan, întrucît ofiţeri de la UM 0215 şi din Ministerul de Interne au obţinut credite cu dobîndă redusă de la Bancorex, printre ei numărîndu-se şi generalul Dan Gheorghe. Schimbarea puterii politice în 1996 a dus la destituirea generalului Dan Gheorghe din fruntea UM 0215. În martie 1997, Dan Gheorghe a fost transferat ca şef al Direcţiei Generale a Poliţiei de Frontieră. Din acest post, el a solicitat trecerea în rezervă, pe motive de boală. O perioadă de timp a fost consilier al Agenţiei de presă „Universul“, care se ocupa de „investigaţii jurnalistice“, în fapt, de culegere de informaţii pentru PDSR, sub paravanul oferit de jurnalistul Sorin Ovidiu Bălan. Această aşa-zisă agenţie de presă, care l-a ajutat pe Gheorghe Truţulescu să fugă din Bucureşti şi să se ascundă la Arad, construind activ diversiunea mediatică din jurul cazului „Ţigareta II“, a fost creată de Sorin Ovidiu Vîntu pe lîngă ziarul Curentul. De la trecerea sa în rezervă şi pînă la alegerile din 2000, Dan Gheorghe a făcut parte din Departamentul de Siguranţă Naţională şi Ordine Publică al PDSR, fiind membru cu carnet al acestui partid2. După 2000, generalul Dan Gheorghe a fost reactivat, la iniţiativa directorului SRI, Radu Timofte. Generalul a fost permanent în relaţii amicale cu apropiaţii preşedintelui Iliescu, fiind în graţiile fostului consilier prezidenţial Vasile Ionel şi ale consilierului de atunci, Ioan Talpeş, ca urmare a serviciilor aduse PDSR, în vremea în care partidul se afla în opoziţie. La sfîrşitul lui 2001, în urma scandalurilor de presă, în special datorită unei campanii de dezvăluiri publicate de ziarul Ziua, Dan Gheorghe a fost mutat din SRI în fruntea Departamentului de Securitate al Aeroportului Otopeni. Un an mai tîrziu, aici a dat o „probă“ de profesionalism, în momentul în care o echipă de ziarişti a reuşit să treacă de controalele aeroportului, ajungînd nestingheriţi pe pista de zbor, cu o cameră video. În urma scandalului izbucnit, a fost destituit, dar numit ulterior, cu discreţie, drept adjunct al generalului Marian Ureche, şeful Serviciului Independent de Protecţie şi Anticorupţie din Ministerul Justiţiei, funcţie pe care a ocupat-o și după plecarea generalului Ureche. Dan Gheorghe a fost acela care a transmis, cel puțin în format electronic, datele stocate la centrala de comandă a SIPA către SRI: la desființarea serviciului secret din Ministerul Justiției, s-a constatat că hardurile computerelor acestuia fuseseră șterse și rescrise (probabil în noaptea alegerilor), pentru a nu putea fi recuperate informațiile inițiale stocate pe ele.
Desființarea SIPA
Din 2004, în încercarea de a-și reface imaginea șifonată, SIPA s-a reformat, rezumîndu-se cu preponderență la contrainformațiile penitenciare – treaba sa anterioară. Serviciul și-a schimbat numele în Direcția Generală de Protecție și Anticorupție de la începutul anului 2004 și, în această formulă, a funcționat, cu mare discreție, încă un an, încercînd pe cît posibil să nu iasă în evidență. Pe 21 decembrie 2005, am fost numit consilier pe probleme de securitate națională al primului ministru Tăriceanu, urmînd ca în această calitate să fac parte din nou-creata Comunitate Națională de Informații, structura creată de Traian Băsescu la Cotroceni, unde am avut și o întîlnire – un prim contact – cu generalii Medar, Predoiu și Coldea, de presupus noii mei colegi. Între timp, pregătisem, după o întîlnire cu Monica Macovei, iar apoi cu consilierul acesteia, procurorul Paul Dumitriu, draftul unei hotărîri de guvern pentru desființarea SIPA, care a fost preluat de doamna ministru. Cu Monica Macovei trebuie să spun că am colaborat foarte bine în trecut, pînă cînd opțiunile politice diferite ne-au despărțit drumurile (eu manifestîndu-mă, încă de la mijlocul anului 2006, drept adversar deschis al unor excese ale președintelui Băsescu, care încerca să „încalece“ executivul). Alături de ea lucrasem atît la elaborarea Legii „Ticu“ (fiind amîndoi apropiați de regretatul senator Constantin Ticu Dumitrescu), cît și la draftul a ceea ce avea să devină Legea 211/2009, care cuprindea alte măsuri reparatorii pentru deținuții politici. Pe 25 ianuarie 2006 a avut loc o primă lectură a proiectului de hotărîre de guvern privind desființarea serviciului secret din Ministerul Justiției, devenit HG 127 din 9 februarie 2006. În primul articol, se preconiza desființarea Direcției Generale de Protecție și Anticorupție, în termen de 90 de zile de la data hotărîrii. Prin articolul 2, se stabilea ca bugetul și posturile să treacă la Administrația Națională a Penitenciarelor, unde urma ca aceasta să-și creeze o structură proprie de control contrainformativ în penitenciare (am insitat să nu existe o discontinuitate în această activitate de culegere de informații în scopuri de prevenire în mediul penitenciar). Cadrele din fostul serviciu secret al Ministerului Justiției urmau să fie disponibilizate, conform normelor aplicate în sistemul Ministerului Apărării Naționale (cu măsuri compensatorii). Am înțeles că unele dintre acestea și-au păstrat posturile, ca ofițeri de prevenție în penitenciare, dar asta a rămas exclusiv în competența ANP. Tot la articolul 2, unde se stipulau măsurile de mai sus, s-a stabilit, într-un ultim paragraf, că arhiva serviciului desființat va fi analizată de o comisie numită prin ordin al ministrului, care va preda, cu avizul conform al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, arhivele și documentele preluate către Arhivele Naționale, instituțiile din sistemul de apărare, siguranță națională și ordine publică, prin protocoale încheiate între aceste instituții și Ministerul Justiției.
Doamna ministru Monica Macovei nu a apucat să respecte această ultimă prevedere a HG 127, plecînd din guvern odată cu toți miniștrii PD, iar succesorii nu au reușit nici ei să ducă la bun sfîrșit arhivarea, așa că arhiva a rămas depozitată la Administrația Națională a Penitenciarelor, la conducerea căreia se afla pe atunci domnul Marius Iacob, ulterior adjunct al doamnei procuror general Laura Codruța Kovesi. În aceste condiții, după dezvăluirile presei, se susține că la arhivă au avut acces, în condiții care trebuie stabilite de organe de cercetare competente (Parchetul General), mai multe persoane, din diverse interese, legate, după părerea mea, mai degrabă de distrugerea unor documente decît de copierea lor. Personal, cred că multe dintre acestea, cele mai importante, au fost deja copiate în lunga perioadă de la plecarea lui Marian Ureche și pînă la desființarea SIPA și au ajuns la patronul inițial al șefului acestui serviciu malefic și la părintele lui spiritual, Serviciul Român de Informații. Dispăruseră între timp, cum am spus, și cheia electronică a acestei arhive, și inventarele lor, care se aflau pe hardurile inițial sigilate, urmînd ca ele sa fie date unor specialiști în informatică, pentru recuperarea informațiilor, dar cînd acest lucru s-a petrecut era deja prea tîrziu – ele au fost rescrise, făcînd, practic, imposibilă recuperarea informațiilor.
În toată această poveste, nu este vorba doar de poliție politică și de mascarea ei printr-o indolență de neiertat, care la rîndul ei camufla interesul meschin al distrugerii sau folosirii unor documente din moștenirea lui Ureche. Cred că nu a fost vorba în nici un moment de un hiatus – în timp ce SIPA dispărea de pe harta serviciilor secrete din România, Serviciul Român de Informații construia o altă strategie de control asupra puterii judecătorești: „binomul“ care a luat locul odiosului serviciu comandat de Marian Ureche. Fără îndoială că, nerespectîndu-se prevederile HG 127, multe dintre informațiile compromițătoare ale arhivei SIPA au putut să ajungă inclusiv la președintele Băsescu, în general mare amator de informații picante, care să-i privească pe inamicii politici sau pe anumiți magistrați. De la „mapa profesională“ a doamnei Norica Nicolai la lista de magistrați a lui Florian Coldea, toate își au sursa ori destinația comună în arhiva serviciului lui Ureche, o bombă pregătită de guvernul Năstase, pentru a pune sub control Justiția, dar care a fost folosită, pînă la urmă (și slavă Domnului că nu pînă la capăt), de Traian Băsescu.
Soluția este simplă: respectarea HG 127, cu propunerea mea inițială făcută doamnei Macovei, ca arhiva SIPA să fie inventariată, cu concursul unui membru al Colegiului CNSAS cu certificat ORNISS, după care dosarele personale ale celor care au beneficiat de „atenția“ poliției politice care a funcționat în lumea magistraților și ale altor persoane aflate sub ascultare de către Ureche să poată fi consultate de aceștia, cu protecția datelor cu caracter personal ale terților, în același regim legal după care CNSAS dă victimelor Securității acces la dosarele lor. Dar pînă acum, nu s-a realizat nici măcar inventarierea arhivei, ca să nu mai vorbim de faptul că se vorbește prematur de soarta ei. Toate acestea se pot decide prin ordin de ministru, care ar duce la respectarea întocmai a HG 127/2006. Apoi, în funcție de conținutul restului arhivei, se va hotărî transmiterea ei către instituțiile abilitate. Cred că SRI va fi cel mai puțin interesat de arhiva SIPA, pentru că ei au copiat deja ce i-a interesat înainte de desființarea acestui serviciu secret care a funcționat în afara legii. Problema e că, după toate normele, care le impun să nu folosească informații ce aduc atingere vieții private, nu o pot folosi, decît dacă un nou Băsescu ajunge la conducerea țării.
Epilog: un sistem de controlși de spionare
Vă puteți întreba de ce am arătat atîta interes față de SIPA. Personal, am trăit trista experiență a unui cetățean aflat sub lupa Securității, înainte de 1989. Cînd am văzut ce se întîmplă după 2000, cînd a fost reluată politica de reactivare a foștilor securiști, pentru mine a devenit clar atunci, în 8 februarie 2001, cînd s-a făcut numirea lui Marian Ureche în fruntea acestui serviciu secret, că acesta e încă un exemplu al modului în care structurile fostei Securităţi nu doar că au supravieţuit, dar au ajuns să conducă segmente esenţiale ale vieţii noastre politice și publice.
De ce oare, mă întrebam retoric pe atunci, guvernul Năstase a preferat să plaseze la conducerea unor servicii secrete persoane al căror trecut nu era deloc recomandabil în perspectiva aderării noastre la NATO, de ce tocmai Marian Ureche a primit tresele de general şi a fost reactivat, în dispreţ faţă de lege şi morală, chiar în ograda Ministerului Justiţiei? Răspunsul a venit abia acum. A fost amorsată atunci o bombă, menită să pună sub controlul a ceea ce presa numește recent „binomul“ un întreg sistem de control și spionare a puterilor Statului, executivă, legislativă și judecătorească – aceasta din urmă „pregătită“ de Ureche ca mijloc de presiune asupra celorlalte două, în vederea instalării unei dictaturi de catifea, menită să eternizeze în România puterea Supremului de atunci, Adrian Năstase, uns urmaș de către deja zeificatul august Ion Iliescu. N-a fost să fie – bomba a încăput pe mîinile lui Traian Băsescu, acesta folosind-o vreme de zece ani pentru amenințare, cu o senină nonșalanță și lipsă de discernămînt, încît ea a ajuns recent să-i explodeze chiar lui în față. Lui și celor pe care i-a folosit, rînd pe rînd, pentru că (sînt sigur de asta) se vor trage în mocirlă unii pe alții. În cei zece ani ai lui Iliescu, răul s-a construit, iar în ceilalți zece ai lui Băsescu, răul s-a săvîrșit. Vedem o democrație bolnavă încă, o Românie iradiată prin iresponsabila reactivare a fostelor unelte ale poliției politice comuniste, care a apucat să nască o nouă generație de urmași în spiritul lor, dar buba se va sparge, rămîn optimist. Ajunși la ananghie, securiștii sînt pîrîcioși, politicienii sînt fricoși, iar magistrații trec în avocatură. Acum sînt la ananghie și de cîștigat va avea Statul – acela de drept, cu puteri și servicii separate și respectîndu-se reciproc.
1. Extrase rezumative din fişa sa de cadre. Vezi Marius Oprea, Moştenitorii Securităţii, Editura Humanitas, 2004, passim.
2. Surse confidenţiale.