Iubirea față cu dogmatismul

Că iubirea este paradoxală, că este o sumă de contrarietăți nu este ceva nou. Încă din lirica antică, acest gînd a fost exprimat în modul cel mai succint de către Sappho: iubirea (Eros) nu este altceva decît un glykypikron amakhanon Ôrpeton, o „năpîrcă dulce-amară“, căreia nimeni nu i se poate opune (idee continuată de Sofocle, v. Antigona: „Eros anikate makhan“, „Eros, cel de neînfrînt în luptă“). Ea sperie prin natura ei insidioasă și insinuantă, proteică, aidoma unui șarpe, fascinînd și încremenind pe loc, ca un cap de Gorgonă, pe acela care îndrăznește să o privească drept în ochi și, totodată, oferă un dinamism propriu numai ei, efect recunoscut de întreaga literatură ulterioară. Erosul a fost privit astfel, prin filiera filozofică platoniciană, drept o forță motrice a universului, capabilă, așa cum spune Dante, să miște sori și stele. Din efect, așa cum apărea în lirica de dragoste, Eros se transformă în principiu universal.   Tradiția occidentală va fi marcată de această idee a paradoxului iubirii și va încerca în fel și chip să găsească soluții la o problemă insolubilă. Conștienți de dinamismul iubirii, de puterea acesteia de a „lega“ oamenii între ei, numeroși gînditori, oameni politici sau teologi au încercat să […]