Iuda

La începutul lui decembrie, Shmuel Asch şi-a interupt studiile universitare, intenţionînd să părăsească Ierusalimul din cauza unei poveşti de dragoste eşuate, a unui program de cercetare ajuns în impas, dar mai ales din cauză că starea materială a tatălui său se deteriorase, iar Shmuel era nevoit să-şi caute un loc de muncă.

Era un tînăr de vreo douăzeci şi cinci de ani, solid, cu barbă, timid, sentimental, socialist, astmatic, care se entuziasma cu uşurinţă, căzînd însă pradă decepţiilor la fel de uşor. Avea umerii laţi, gîtul scurt şi gros, la fel şi degetele: scurte şi groase, de parcă le-ar fi lipsit cîte o falangă. Din toţi porii feţei şi ai gîtului îi creştea o barbă cîrlionţată, ca o lînă sîrmoasă. Aceasta se unea cu părul creţ care-i atîrna sălbatic de pe cap şi îi acoperea pieptul. De departe, aveai întotdeauna impresia că, fie vară, fie iarnă, era mereu înfierbîntat şi transpirat. Dar de-aproape erai plăcut surprins să constaţi că pielea lui Shmuel emana nu un miros acru de transpiraţie, ci dimpotrivă, un parfum fin, de talc pentru  bebeluşi. Se îmbăta într-o clipă cu idei noi, cu condiţia ca acestea să fie ambulate într-un înveliş ingenios şi să conţină o oarecare urmă de viclenie. Dar avea tendinţa de a obosi repede, poate din cauza inimii mărite sau a problemelor pe care i le provoca astmul.

Ochii i se umpleau cu uşurinţă de lacrimi, ceea ce-l făcea să se simtă jenat sau chiar ruşinat. Într-o seară de iarnă, un pui de pisică mieuna lîngă un gard, poate că se pierduse de mama lui; iar pisoiul ăsta se uita la Shmuel cu o privire atît de înduioşătoare, frecîndu-se uşor de piciorul lui, încît iată că ochii i s-au înceţoşat pe dată. Sau la sfîrşitul unui film mediocru despre singurătate şi disperare, la cinematograful Edison, cînd se dovedeşte dintr-odată că tocmai personajul cel mai dur e capabil să dea dovadă de măreţie sufletească, iată că lacrimile îi inundă imediat ochii şi i se pune un nod în gît. În faţa imaginii unei femei slabe, stînd în picioare la ieşirea din spitalul Shaarei Tsedek şi îmbrăţişînd un copil cu ochii în lacrimi, simte cum îi vine şi lui să plîngă.

Pe atunci plînsul era considerat ca fiind apanajul exclusiv al femeilor. Un bărbat cu obrazul scăldat în lacrimi provoca repulsie, sau chiar un uşor dezgust, ca o femeie căreia i se văd fire de păr pe bărbie. Shmuel se ruşina din pricina slăbiciunii lui şi se străduia din răsputeri să se abţină, dar fără succes. În adîncul sufletului, împărtăşea el însuşi dispreţul provocat de propria-i hipersensibilitate, ba chiar se împăcase cu gîndul că virilitatea îi era şi ea afectată din cauza asta, motiv pentru care viaţa avea să-i trecă inutil şi fără nici un rost.

Dar ce faci tu? se întreba uneori cu dispreţ; ce faci, de fapt, în afară de a-ţi plînge de milă? De exemplu, ai fi putut vîrî pisoiul în haină şi l-ai fi putut aduce acasă. Cine te-a împiedicat? Iar pe femeia aceea care plîngea împreună cu copilul, ar fi trebuit s-o întrebi dacă puteai s-o ajuţi cu ceva. Sau ai fi putut să iei copilul, să-i dai o carte şi cîţiva biscuiţi şi să-l aşezi pe terasă, după care tu şi femeia aţi fi stat unul lîngă celălalt pe marginea patului, în camera ta, vorbind în şoaptă despre ce i s-a întîmplat şi cum ai fi putut s-o ajuţi.

Cu cîteva zile înainte de a-l părăsi, Yardena îi spusese: Tu eşti fie ca un căţeluş neastîmpărat, zgomotos şi agitat – chiar şi cînd stai pe scaun parcă te învîrţi fără încetare în jurul cozii –, fie rămîi zile în şir nemişcat în pat, ca o plapumă neaerisită.

Yardena se referea, pe de o parte, la oboseala permanent a lui Shmuel, iar pe de alta, la un fel de principiu delirant, descifrabil în chiar mersul lui, care ascundea parcă o alergare clandestină: urca treptele cîte două, năpustindu-se. Traversa în diagonală străzi cu trafic intens, în viteză, fără frică, fără a se uita nici în dreapta, nici în stînga, aruncîndu-se în inima unui tumult, cu capul înainte, cu barba lui cîrlionţată, ca la luptă, cu tot corpul aplecat în faţă. Părea mereu că picioarele îi aleargă din toată puterea după corpul care aleargă după cap, ca şi cum picioarele ar fi fost îngrijorate ca Shmuel să nu dispară după colţul străzii, lăsîndu-le în urmă. Alerga toată ziua, gîfîind, înfierbîntat, nu pentru că se temea să întîrzie la vreun curs sau la vreo şedinţă politică, ci pentru că în fie care moment, fie dimineaţă, fie seară îşi dorea să termine toate treburile pe care le avea de făcut şi să le şteargă de pe lista obligaţiilor zilnice, pentru ca apoi să se poată întoarce, în sfîrşit, la liniştea camerei lui. Fiecare zi pe care o trăia i se părea o epuizantă cursă cu obstacole în drumul circular de la somnul din care fusese smuls dimineaţa, înapoi sub plapumă.

Îi plăcea să ţină discursuri în faţa oricui îl asculta, în special în faţa colegilor de la Cercul de Renaştere Socialistă: îi plăcea să incite, să argumenteze, să contrazică, să nege şi să inoveze. Vorbea îndelung, cu plăcere, cu agerime şi clarviziune, dar cînd i se răspundea, cînd venea rîndul lui să asculte ideile celorlalţi, Shmuel era imediat cuprins de nerăbdare, de neatenţie, de oboseală, pînă cînd pleoapele i se închideau şi capul hirsut îi cădea pe pieptul păros.

 

 

Fragment din volumul Iuda de Amos Oz, traducere din ebraică: Marlena Braester, apărut la Editura Humanitas Fiction, 2016, pp. 9-12