Jim Morrison, narcopoetica (I)

Dacă, la beatnici, Călătoria are un dublu regim – real şi vizionar, geografic şi interior –, la un alt idol al Americii, poetul James („Jim“) Douglas Morrison (1943-1971), solistul formaţiei The Doors, Călătoriile sînt – cum s-a mai observat – acut onirice. Edificatoare, în acest sens, e frecvenţa mijloacelor psihonautice: Autobuzul albastru, Cara­vana spaniolă, Nava de cristal, condusul sub clar de lună etc. „La început, mărturiseşte Morrison, ne scriam, noi înşine, muzica, în fiecare seară, pornind de la cîteva repere, cum ar fi versurile unui cîntec. Uneori, lucram în Venice, uitîndu-ne la surferi. Stăteam mult împreună, erau vremuri bune pentru fiecare dintre noi. Acidul (LSD), prietenii, oceanul, poezia şi muzica…“ Un mit personal fertil „Povestea“ lui Morrison a fost subiectul unor cunoscute (re)interpretări şamanice, stîrnite şi cultivate de către Morrison însuşi. La vîrsta de patru ani, călătorind cu familia între Albuquerque şi Santa Fe (New Mexico), Morrison ar fi fost martorul unui accident traumatizant: o camionetă răsturnată în urma unei coliziuni – ocupanţii ei, muncitori amerindieni, se stingeau pe şosea. Atunci, în micuţul Jim ar fi intrat spiritul unui amerindian, care avea să devină ghidul său iniţiatic. E un supraingredient tipic biografiilor-legendă. Subiectul unor astfel de (auto)mistificări îşi atribuie, adesea, […]