Nu doar criminalii lui Morrison au revelații, ci și detectivii săi. Soluționarea unui caz echivalează cu „a vedea toate perspectivele dintr-odată./ Cînd totul îngheață/ & se-ntoarce, într-un fel, asupră-și”1. Conexiunile sînt subite și simultane. Analogia cu Prînzul dezgolit al lui William Burroughs se impune de la sine. Propus de Jack Kerouac, titlul romanului se referă la „un moment înghețat, în care fiecare vede ce se află la capătul fiecărei furculițe“2 . Burroughs și-a scris romanul în Tanger, sub influența unor narcotice precum majoun, un preparat care include marijuana, sau Eukodol (opiaceu).
În poemul din care cităm, Taina visului, „criminalul pîndește din propria lume“. Notația morrisoniană facilitează, în mod expres, efectul de vertij, de pulsație (extra)senzorială. Suitele de imagini, de o diversitate frapantă, sînt alcătuite din unități scurte, „tocate“. Sînt flashuri, în fapt, care fie decupează și reasamblează realul, fie… ne fac cunoștință cu varii entități supranaturale. Statutul visului e multiplu: e știință și artă, cunoaștere și evadare. Sintaxa eliptică, nominală e decisivă. Ea ritmează/dinamizează și „onirizează“. Proeminența părții, a secvenței devine un atu al ansamblului.
O altă „misie“ a notației alerte e aceea de a asigura sumara osatură poemului, de a contura, telegrafic, povestea. De a o schița și/sau „schematiza“. În treacăt fie spus, totalul manuscriselor morrisoniene s-ar ridica la 1.600 de pagini. Poeme, fragmente de eseu, însemnări etc. De altfel, Morrison a fost un autor mai minuțios decît s-ar crede. Lucra cu versiuni de text, transplanta versurile dintr-un poem în altul, concepea montaje textuale de performance.
Superb gradat, Taina visului devoalează, spre final, o taină analogă. „Taina zborului,/ a fi într-un creier de pasăre./ Scopul – sfîrșit de zeiță./ Să luneci/ – grațios & priceput –/ în ținutul-cimitir./ Marele vis/ vs./ Crunta asasinare./ Cu Spiritul & gîtul & craniul/ vătămate, a sosit“. A învăța/ști să mori vs a fi ucis. „Grație și pricepere“ vs tragedie. „Lunecare“ vs vătămare. Marele Vis e moartea însăși. Ceea ce nu transformă existența post-mortem în „ficțiune“, ci (re)omologhează visul ca mod de cunoaștere a acesteia. „Șamanismul, scrie Harold Bloom, a apărut înaintea psihanalizei și îi va supraviețui; el este forma cea mai pură a psihiatriei dinamice.“3 Dincolo, însă, și de psihanaliză, și de șamanism, de variile „tîlcuiri“, divinatorii sau terapeutice, visul e revelator prin propria-i natură. Care reprezintă o altă modalitate existențială, a „sufletului liber“. Iar deprinderea acesteia nu vizează doar transgresarea hotarului dintre lumi, ci și transmutarea condiției: om-zeu.
Poezia e o „știință a nopții“, iar noaptea e, prin ea însăși, o școală. Cu „exerciții speciale“, care nu sînt decît „scuze pentru delicte“. Finalul poemului e aproape mazilescian. „Școală a nopții./ Liniște a școlilor noaptea.“
Să remarcăm, însă, o convergență cel puțin insolită. Unul dintre cele mai cunoscute poeme ale lui Adrian Păunescu, autor, el însuși, de incontinente „live“-uri textuale, e A fi într-o pasăre, din Mieii primi (1966). În Nichita Stănescu – atît cît mai știm noi, carte-portret realizată de Aurelian Titu Dumitrescu, Păunescu relatează că poemul a fost scris, alături de Viață de excepții, într-o noapte în care Nichita Stănescu a compus elegia a zecea, „cea mai fantastică dintre toate4”, din cel mai apreciat volum al său, 11 elegii (1966). Acest regim frenetic și adesea nocturn – notoriu, dar nu exclusiv, la cei doi poeți români – a generat, dincolo de inegalitățile frapante, de „prăpastiile” operelor în cauză, și o poezie care ar trebui neapărat recitită.
„O arătare a diavolului/ pe un canal venețian./ Alergînd, am văzut un Satan/ sau Satir în rînd cu mine,/ o umbră cărnoasă/ a minții mele secrete. Alergînd și el./ Cunoscînd.“ Demonul însoțitor nu-i mai prejos decît îngerul păzitor. Într-o cursă, mai ales, cot la cot. Umbra are un atribut… trupesc, corporal. Opus naturii ei: e „cărnoasă“, un mod de a-i sublinia concretețea. Dar satirii îl însoțesc constant pe Morrison. Fie că sînt umbre „cărnoase“ sau, pur și simplu, „păroși“. Poziția lor e, uneori, precizată… în clar: „lîngă“ sau „în spate, mai la dreapta un pic“. Ironia, sumbră sau nu, nu epuizează experiența, trauma chiar: „Acum nu mă mai pot plimba prin oraș/ fără să iau la ochi fiecare/ trecător. Le simt vibrațiile prin/ piele, părul de pe ceafă/ – mi se ridică“. E un mod – șamanic – de a… simți enorm și a vedea monstruos. Un rol inițiatic avîndu-l, sub acest aspect, tocmai „monștrii“, satirii, gnomii, spiritele. Vibrațiile fac parte din ceea ce am numi lexicul expres, expres mistic, al lui Morrison. Alături de concepte precum Conștiință eternă, Vid etc., pe care, în unele poeme, nu neapărat cele mai bune, le numește ca atare.
Peștera, un alt topos inițiatic cardinal, e și o „cameră obscură“. Locul unde „visele sînt fabricate“. Căci visul nu e doar una dintre versiunile revelației, ci și o „făcătură“ a minții. E vorba despre priza, ironică, la mecanismele iluziei a unuia dintre intimii „fabricii de vise“, care a fost/e showbizul californian. Visul e, deci, și miraj (anti)social și individual. Himeră publică și privată. Într-o carte mai puțin cunoscută, Notes on visions, Morrison vădește aptitudini de mediatolog, încercînd o diseminare a propriei condiții de star. Lumea spectacolului devine obiectul observației, adesea cinice, a unui insider. Notația frizează, de această dată, aforismul. „Camera, ca zeu atoatevăzător, alină dorul nostru de a fi atoateștiutori. Să-i spionezi pe ceilalți din această înălțime&unghi: trecători intrînd și ieșind din cadru ca niște rare insecte acvatice.“ Reprezentările se tehnologizează. Puterile șamanului sînt comparate cu cele, la fel de miraculoase, ale tehnologiilor media. Celelalte arte – teatrul, cinematograful – iau locul celorlalte lumi sau le servesc drept interfață. Contactul e, acum, (mai) mediat. Scena – ca spațiu, realitate, metaforă – e tot mai prezentă. Oswald devine unul dintre avatarurile Criminalului: „Cercurile moderne ale Iadului: Oswald (?) îl ucide pe Președinte./ Oswald urcă în taxi. Oswald se oprește la pensiune./ Oswald coboară din taxi./ Oswald îl ucide pe ofițerul Tippit./ Oswald își scoate geaca. Oswald e prins.// A scăpat într-un cinema“.
Să cităm acum, comparativ, două texte care proclamă, în maniere diferite, „beția de putere“ a șamanului. Formatul primului, intitulat oblu Power, e poematic. „Picăturile“ din final, „Pot./ Sînt“, echivalează cu niște accente fulminante, complementare ca natură, identice ca funcție stilistică. Sînt verbele plenare ale poemului și ale condiției supranaturale invocate. „Pot face pămîntul să se oprească/ în loc. Mașinile albastre/ să dispară./ Pot să mă fac invizibil sau mic./ Pot deveni gigantic & ajunge la/ lucrurile cele mai îndepărtate. Pot să schimb/ cursul naturii./ Pot să mă plasez oriunde-n/ spațiu și timp./ Pot învia morții./ Pot percepe întîmplări din alte lumi,/ în cea mai adîncă și intimă minte a mea,/ & în mințile altora./ Pot/ Sînt.“
Cel de-al doilea text provine din Notes on visions. Aici, doctrina de referință e Yoga. Puterile, siddhi în sanscrită, sînt aceleași, tonul e însă altul. „Harismele“ yoghinului sînt mai degrabă contemplate decît proclamate. De unde și diferența dintre indicativul inflamat al primului poem și infinitivul rece al celui de al doilea. Deosebirea de registru, mod personal vs mod impersonal, e cît se poate de concludentă. La fel și faptul că cel de-al doilea text nu mai e în versuri. Învestirea magică a lunetei tehnologizează „superputerile“. Figurile definitorii – Asasinul, Misticul – fuzionează. „Puterile yogăi. A te face invizibil sau mic. A deveni gigantic și a atinge cele mai îndepărtate lucruri. A schimba cursul naturii. A te plasa oriunde în spațiu și timp. A învia morții. A exalta simțurile și a percepe imagini inaccesibile ale unor întîmplări din alte lumi, în cea mai adîncă și intimă minte sau în mințile celorlalți. Pușca lunetistului e o extensie a ochiului său. Ucide cu privirea-i sfidătoare.“ Raportul dintre șamanism și yoga depășește cu mult preocupările și competențele noastre. Cum nu-i deloc exclus să le fi depășit pe ale lui Morrison însuși. Care, nu mai e nevoie să subliniem, a fost un „practicant“, nu un studios. Delimitarea dintre cele două pasaje nu e, în primul rînd, doctrinară. Ci, încă o dată, de registru. Ea arată că Morrison contempla problematica supranaturalului din perspective diferite, dar convergente.
Să reproducem acum mărturia unui șaman apaș. „Fratele meu alb, poate că nu mă crezi, dar eu sînt atotputernic. N-am să mor niciodată. Dacă tragi în mine cu pușca, glontele nu-mi va pătrunde în trup, și chiar dacă pătrunde, nu mă va răni… Dacă îmi înfigi cuțitul în gît, de jos în sus, vîrful îmi va ieși prin creștet, fără să mă rănească… Sînt atotputernic. Dacă vreau să ucid pe cineva, nu trebuie decît să întind mîna și să-l ating. Puterea mea este precum cea a unui zeu.“5 Eliade sesizează o „conștiință euforică a atotputerniciei“, care animă cuvintele șamanului citat de Albert E. Reagan. Să semnalăm acum o coincidență care, în contextul „ocult” al încercării noastre, are… farmecul ei: șamanul lui Reagan, apaș fiind, provine tocmai din arealul geografic în care, vezi Dawn’s Highway, accidentul inițiatic al micuțului Jim s-a produs, New Mexico și Arizona numărîndu-se printre zonele predilecte de cercetare ale antropologului american.
_______________
- Traducerile poemelor morrisoniene îi aparțin autorului articolului de față.
- William Burroughs, Prînzul dezgolit, traducere de Sorin Gherguț, Paralela 45, Pitești, 2004, p. 57.
- Harold Bloom, Canonul occidental, traducere de Delia Ungureanu, București, Grupul Editorial Art, 2007, p. 382
- Aurelian Titu Dumitrescu, Nichita Stănescu – atît cît mai știm noi, București, Litera, 1989, pp. 97-98.
- Albert B. Reagan, Notes on Indians of the Fort Apache Region, apud Mircea Eliade, Șamanism, tehnici arhaice ale extazului, traducere de Brîndușa Prelipceanu și Cezar Baltag, București, Humanitas, 1997, p. 279.