Jurnalul lui Radu Petrescu

În 1953, la Petriş, într-un sat pierdut din inima Transilvaniei, printre colinele Bistriţei, sub cerul apăsător al României staliniste de la acea dată, Radu Petrescu nota cu orgoliu de om liber, fără să fie rupt de contingent, dar refuzînd imediatul şi încrezător în menirea sa de artist: „Teama de a fi uitat? A, ipocritule! Ştii prea bine că ţi-ai vîrît degetul în eternitate“. Încă nu debutase editorial cu nici o carte. Publicase doar cîteva poeme prin Naţiunea şi Universul literar. Şi scosese cîteva reviste manuscrise împreună cu prietenii săi de-o viaţă, tîrgoviştenii Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu. Vor mai trece nişte ani buni de la încercările editoriale adolescentine pînă la apariţia lui Matei Iliescu. În 1953 doar scria. Trăia în vîrful peniţei stiloului său. Ca şi mai tîrziu. Scria. Ca şi pînă atunci. Scrisul ca justificare existenţială. Cititul ca respiraţie a lumii. Într-o Republică Populară Română, în ani de supliciu pentru poporul român aflat cu trupe ruseşti pe cap şi cu echipele Securităţii bîntuind prin Carpaţi pentru a vîna „duşmanii poporului“, Radu Petrescu citea de zor Dante şi Homer, scria la Sinuciderea din Grădina Botanică şi Didactica Nova şi nota de zor, evident, în jurnal. Lucra şi la romanul […]