Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
KINObservator. Cum să fii cel mai tare
VIDEO trailere - The Ides of March; J. Edgar
- 03-02-2012
- Nr. 610
-
Mihai FULGER
- Focus
- 11 Comentarii
La sfîrşit de ianuarie, au intrat pe marile noastre ecrane două filme americane cu multe nume mari pe afiş, despre culisele politicii sau, altfel spus, despre setea de putere şi de glorie. J. Edgar şi Ziua trădătorilor sînt regizate de doi actori foarte populari (Clint Eastwood şi, respectiv, George Clooney) şi, chiar dacă membrii Academiei de Arte şi Ştiinţe Cinematografice au fost mult mai puţin darnici cu ele decît cei ai Asociaţiei Presei Străine, se numără printre cele mai importante producţii hollywoodiene ale anului trecut. Omul care voia totul Cu vreo 35 de filme regizate şi peste 100 de roluri interpretate (multe dintre ele în propriile sale filme), octogenarul Clint Eastwood a atins, de ani buni, statutul de legendă a cinematografiei americane. Fără pretenţii de autor (drept dovadă, nu semnează niciodată scenariile filmelor realizate), Eastwood se bucură de o binemeritată reputaţie de cineast meseriaş şi surprinzător. Însă puţini s-ar fi aşteptat ca el să regizeze şi să producă un biopic atît de epatant (în limitele admise de Hollywood, desigur), despre părintele Biroului Federal de Investigaţii (FBI), precum acest J. Edgar (scris de Dustin Lance Black, scenaristul lui Milk de Gus Van Sant). Filme despre J. Edgar Hoover s-au mai făcut […]
Și eu pentru răspunsuri.
Sper ca, dupa cartea pe care te pregatesti s-o lansezi, te vei gandi si la una despre Eastwood. Eu unul as citi-o cu mare placere.
In ceea ce priveste acea generalizare, banuiam ca nu a fost intentionata.
Iti multumesc din nou pentru comentarii.
1. OK.
2. OK.
3. Nu are pretenții MANIFESTE, DECLARATE de autor, dar asta nu înseamnă că nu le are. Vorbele lui modeste (așa e, în interviuri tinde să spună „noi” – adică echipa de filmare – mai degrabă decît „eu” – Autorul) trebuie coroborate cu faptele (documentate), printre care se numără angajarea în anii ’80 a unui publicist special-însărcinat să-i lubrifieze relația cu Cannes-ul și cu critica franceză, obsesia lui cu Pauline Kael (de-ce-demolează-tot-ce-fac) sau vizita lui (din aceeași perioadă) în redacția „Village Voice”, ca să mulțumească pentru o (pe-atunci foarte importantă) cronică pozitivă. Stilul lui nepretențios din interviuri trebuie pus în legătură cu tradiția clasic-hollywoodiană (iarăși, Hawks & co.) a regizorului care le vorbește ca un „simplu meseriaș” criticilor veniți să-l încoroneze „auteur”; tradiție pe care Eastwood (care, repet, și-a petrecut dificilii, tranziționalii ani ’80 cu ochii pe ce se scria despre el) cu siguranță o emulează în deplină cunoștință de cauză (doar a stat preț de cinci filme pe lîngă regizorul Don Siegel, un alt „meseriaș” devenit cauză celebră a criticii „auteuriste”).
4. OK.
5. Generalizarea aia n-a fost intenționată, e rezultatul unei imprecizii de exprimare: cînd am scris „pentru un regizor dintr-o țărișoară europeană”, subînțelegeam „ca România” (nu „ca Franța” sau „ca Spania”).
1. Daca as fi vorbit despre „certitudinea”, nu despre „impresia” mea, ar fi trebuit, intr-adevar, sa pot aduce, in apararea mea, argumente si din zece critici, nu doar din cinci-sase, dupa cum imi ceri. Repet, nu sunt un exeget al lui Eastwood si nici nu mi-am propus sa-i aprofundez opera in viitorul apropiat. Comparatia cu Becker are sens deoarece, pentru mine, Eastwood este genul de autor pe care il identifica Truffaut in autorul lui „Ali Baba”, cu diferenta ca, spre deosebire de acela, Clint nu-si semneaza scenariile. Altcumva, o paralele intre ei nu ma intereseaza.
2. Scuze, am uitat de primul tau comentariu.
3. Nu cautam cuvantul „sistematic”, desi nici acesta nu este nepotrivit. Simptom al carei chestii? Aici, sincer sa fiu, nu sunt sigur. Fapt este ca, desi se implica in scrierea scenariilor filmelor sale (cum sugerai si tu, in cronica ta, folosind sintagma „sub indrumarea regizorului”), Eastwood nu vrea sa apara pe generic la capitolul scenariu (cum apare la muzica si productie). O posibila explicatie ar tine, cred, de „ghilda” scenaristilor de la Hollywood si de legile ei. Totusi, banuiesc ca este vorba de mai mult, desi n-o pot dovedi. Cred, mai degraba, ca bunul simt (in opinia mea, una dintre marile calitati ale omului si cineastului Clint Eastwood) ii cere sa nu iasa in fata, arogandu-si prea multe merite si atragand atentia asupra sa mai mult decat se cuvine. Revin la afirmatia pe care o faceam in text si care te-a deranjat pe tine. Dupa cum scriam, faptul ca el nu-si semneaza niciodata scenariile mi se pare a dovedi ca pe el nu-l intereseaza recunoasterea sa ca autor. Imi mentin afirmatia si, daca ai gasit in vreun interviu al lui Eastwood vreo sugestie ca l-ar interesa „autorlacul”, m-as bucura daca mi-ai da si mie acel citat.
3. Corect.
4. Nu exista nici o contradictie intre afirmatiile mele, ba dimpotriva. Din punctul meu de vedere, ideal ar fi ca profesorii de la regie sa-i incurajeze sa-si scrie propriile scenarii DOAR pe acei studenti care nu doar vor, ci si pot s-o faca.
5. In primul rand, acest argument al non sequitur-ului ar fi trebuit, cred, sa-l aduci in discutie mai sus. Ai facut-o acum, ca sa faci uitata generalizarea ta implicita – si gresita – cum ca, pentru toti cineastii europeni, piata festivaliera reprezinta cea mai buna sansa (nu toate tarile/cinematografiile europene pot fi bagate in aceeasi oala, atat timp cat in alte parti exista numerosi regizori care fac filme comerciale din care traiesc bine si n-au ambitii auctoriale/festivaliere). In al doilea rand, eu nu scriu aici pentru cititori americani, ci pentru cei romani si in special pentru cei care mai stiu cate ceva despre cinema sau, de multe ori, chiar au avut oarecari tangente cu scoala de film de la noi (imi dau seama de asta dupa comentariile primite) – scoala care, dupa cum spuneam (fara, insa, a putea cita niste informatii proaspete, deoarece, asa cum eram de acord cu tine la punctul 3, ar trebui sa mi le mai improspatez), cultiva inca modelul romantic amintit.
6. Nu, n-ai spus asta, dar ai lasat de inteles ca marile festivaluri cauta in special regizori care isi scriu si propriile scenarii, ceea ce eu unul nu cred (daca acesta chiar e un criteriu in agenda vreunui festival, atunci e undeva pe la coada) si ceea ce tu nu poti dovedi.
1. Dacă impresia ta este că opera lui E. e „departe” de a fi considerată unanim o operă de „auteur” în SUA şi UK, ar trebui să poţi cita nu zece, ci hai să spunem cinci-şase critici britanici/americani contemporani care pot fi consideraţi instruiţi şi care totodată îi neagă operei lui Eastwood nu doar valoarea, ci şi continuităţile stilistice şi tematice. Asta ca să fie clar că impresia ta e una informată. Eu o să-ţi dau cîteva dintre numele cele mai răsunătoare din cealaltă „tabără”: J. Hoberman, J. Rosenbaum, David Denby, Richard Brody, Richard Schickel, Dave Kehr, redacţiile „Film Comment” şi „Sight and Sound”. Ai putea oare să vii cu un line-up comparabil şi cun arsenal de argumente la fel de rafinate ca ale acestora? Sînt sigur că nu, dar m-ar interesa să-ţi citesc un eseu în care ai dezvolta paralela cu Becker.
2. Nu l-am uitat pe Hawks. Cu el şi cu Hitchcock am început, aşa cum se şi cuvenea (vezi primul meu comentariu).
3. Refuză „simptomatic”? Adică refuzul lui e un simptom al cărei chestii? Bănuiesc că, de fapt, căutai cuvîntul „sistematic”.(Btw, pe de altă parte şi-a produs singur toate filmele, a compus muzica multora dintre ele, a crescut pe lîngă el – pe lîngă firma lui de producţie – directori de imagine şi monteuri şi a refuzat în permanenţă să-şi treacă filmele prin aparatul hollywoodian al previzionărilor-test-urmate-de-modificări-bazate-pe-feedbackul-spectatorilor-obişnuiţi).
3. Anul IV nu mai există – şcoala durează acum 3 ani. Chiar nu timp pentru multe exerciţii.(Chiar ar trebui să-ţi împrospătezi informaţiile despre UNATC.)
4. Deci pe de-o parte (bazîndu-te mai mult pe bîrfe vechi decît pe informaţii proaspete – dacă ai informaţii proaspete, atunci citează-ţi sursele) îi acuzi pe profesorii de regie că de timpuriu îşi descurajează studenţii să-şi caute colaboratori la scrierea scenariilor. Pe de altă parte, ţi s-ar părea normal ca aceiaşi profesori să-şi descurajeze de timpuriu studenţii (prin feedback negativ) de la scrierea propriilor scenarii. Hmmm…
5. Dacă „nu poţi compara” situaţia din România cu cea din alte ţări europene, cu atît mai puţin o poţi compara cu sistemul în care s-a format şi a operat o viaţă întreagă Clint Eastwood – deci trimiterea ta iniţială la figura romantică a autorului-care-e-autor-pentru-că-îşi-scrie-şi-scenariile e un non-sequitur (în măsura în care, după cum ai afirmat, ea se sprijinea pe ceea ce învaţă „generaţii întregi” de regizori în şcoala românească).
6. N-am spus că nu există şi regizori români/europeni care au succes pe piaţa festivalieră fără a-şi semna şi scenariile. Dar sînt excepţii.
Te referi, banuiesc, doar la filmele de anul III si IV, pe 35 mm, insa, din cate stiu eu, nimeni (dintre cei care chiar vor sa realizeze ceva ca regizori) nu se limiteaza la ele. Si nu cred ca e nevoie sa faci un film sau doua ca sa-ti poti da seama daca esti bun scenarist sau nu, feedbackul unor profesori ar trebui sa fie suficient…
Generalizarea nu e valabila: nu poti sa compari Romania cu alte tari europene (chiar din fostul bloc comunist, precum Cehia sau Polonia), in chiar exista o adevarata industrie si un film comercial poate avea milioane de spectatori (nu cateva zeci de mii, in cel mai bun caz, ca la noi). Totusi, in ceea ce priveste tarisoara noastra, ai, fara indoiala, dreptate: piata festivaliera reprezinta cea mai buna sansa a cineastilor romani. Pe de alta parte, nu sunt convins ca filmele romanesti sunt mai apreciate prin festivalurile de afara daca regizorul semneaza si scenariul (singur sau in colaborare), desi in cele mai multe cazuri de pana acum modelul „romantic” (cum bine il numesti) este respectat, de la Nae Caranfil pana la Marian Crisan. Exista, insa, si contraexemple, cum ar fi „Medalia de onoare”…
Ma refeream la consensul privind statutul sau de autor. Nu pot sa rivalizez cu tine in ceea ce priveste cunoasterea operei lui Eastwood si a receptarii ei in lume, insa impresia mea, din cate am citit, este ca ea e departe de a fi considerata unanim o opera de „auteur” in SUA si Marea Britanie, desi este foarte apreciata in general. Si mai cred ca faptul ca el face filme atat de diferite contribuie la aceasta stare de fapt. Dar recunosc ca s-ar putea sa ma insel…
Stiu, insa, foarte bine care erau modelele „tinerilor turci” ce au impus „politica autorilor” (btw, l-ai uitat pe Hawks:). Fellini nu prea facuse filme pana atunci, iar Bergman nu prea circulase, asa ca nu puteau fi inclusi printre modele.
Si, ca sa raman in acelasi spatiu, as zice ca Easwood poate fi comparat cu Jacques Becker, numai ca acela obisnuia sa-si mai semneze scenariile (de obicei, in colaborare cu altii), ceea ce Clint refuza, simptomatic, sa faca.
Situația e un pic mai complicată și acolo. Ia-o așa: dacă ai avea 20 de ani, ai fi student la regie și ai ști că pînă la terminarea facultății ai dreptul la două exerciții/filme, oare n-ai ține să-ți încerci puterile și ca scenarist? Cum altfel să te lămurești dacă ești bun la treaba asta sau dacă, pe viitor, vei avea nevoie de colaboratori? (Cu toate astea, o bună parte din filmele proiectate anul trecut la CineMAiubit aveau pe generic și un scenarist.) În plus, n-am spus că modelul romantic al autorului care se exprimă pe sine cu zero interferențe din afară (deci care în mod ideal își scrie și propriile scenarii) nu e un model prețuit pe piața festivalieră, or, pentru un regizor dintr-o țărișoară europeană (spre deosebire de unul de la Hollywood), piața festivalieră reprezintă cea mai bună șansă.
Te referi la un consens privind statutul lui de autor sau la un consens privind valoarea operei sale? Din cîte știu, opera lui nu e nicăieri atît de prețuită ca în Franța, dar în privința faptului că (fie ea mai bună sau mai rea) e o operă de „auteur”, consensul e mai mult sau mai puțin total și în SUA, și în Marea Britanie. În plus, Franța e chiar țara în care au fost forjate cele mai rafinate modele explicative ale noțiunii de autor de cinema; iar aceste modele n-au fost create pornind de la cazuri precum Fellini și Bergman (artiști europeni care lucrau în condiții de independență deplină, își scriau singuri scenariile, erau adesea autobiografici pe față – pe scurt, se calau perfect pe arhetipul romantic al Autorului), ci pornind de la regizori hollywoodieni ca Hitchcock sau Otto Preminger.
Multumesc pentru comentariu, Andrei.
Perfect de acord, argumentul este ridicol, insa, dupa cum stii, cred, mai bine decat mine, in scoala romaneasca de film se cultiva de ani buni modelul autorului de cinema care este SI scenarist al propriilor filme. Generatii intregi de regizori sunt invatati ca trebuie sa-si scrie singuri scenariile ca sa fie recunoscuti drept autori si, pe cale de consecinta, scenaristii mor de foame…
In afara de Franta, mai exista vreo tara in care Eastwood sa intruneasca acest consens al criticilor?
Argumentul cum că cineva care nu-și scrie singur scenariile nu poate avea pretenții de autor a fost ridiculizat (pe merit, pentru că e vulgar-cantitativ, confundînd semnătura auctorială cu cumularea de funcții pe platoul de filmare) de toți criticii și teoreticienii care au avut ceva important de spus pe acest subiect: redacția \\\”Cahiers du cinema\\\” din anii \\\’50, Andrew Sarris (remember, Hitchcock și Hawks, care nu-și scriau singuri scenariile, stăteau mai sus în panteonul lui decît Wilder și Huston, care și le scriau), Robin Wood, Peter Wollen, oricine.
Cît despre Eastwood, acesta nu \\\”se bucură de o binemeritată reputaţie de cineast meseriaş\\\”, ci de o binemeritată reputație de autor – singurul autor (după cum observa Magda Mihăilescu) care-i împacă pe cei de la \\\”Cahiers\\\” cu cei de la \\\”Positif\\\”.