Ajuns la ediția a VI-a, Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara (25-28 octombrie) are meritul de a fi creat unul dintre cele mai coerente concepte din peisajul festivalurilor din România. Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara (FILTM) este un proiect susținut de Primăria Municipiului Timișoara, cu sprijinul Consiliului Județean Timiș (Organizatori: Fundația Politehnica și Headsome Communi cation). Reafirmînd an de an esența multiculturală a Timișoarei și propunîndu-și să pună în centru literatura de La Vest de Est/ La Est de Vest, FILTM a crescut de la an la an, avînd șansa de a se dezvolta și mai mult prin titlul de Capitală Culturală Europeană obținut de orașul-gazdă.
Premiera acestui an a fost Literary Death Match, desfășurat pentru prima oară la Teatrul Național din Timișoara și avîndu-i ca protagoniști pe V. Leac, Cosmina Moroșan, Livia Ștefan și Vlad Drăgoi, jurizați de Mircea Mihăieș, Marcel Tolcea și Gianina Corondan. Conceptul foarte fluid și flexibil creat de Adrian Todd Zuniga face posibilă punerea în scenă a unei trăsături a literaturii pe care lecturile din România o uită destul de des: performativitatea. Deși sînt dintre cei pentru care pagina scrisă este de ajuns, cred că cine neagă spectacolul evident și energia unui Literary Death Match este fie mult prea elitist, fie snob. Performativul și spectacularul nu pot ieși la suprafață dacă acestea nu sînt deja trăsături interne ale textului. Lucrul acesta a fost evident în lectura lui Vlad Drăgoi, care a reușit să scoată efecte interesante din jocul corectitudinii/ incorectitudinii politice. Textul său, recreat sub forma unui sketch de stand-up comedy și povestind o experiență la persoana I, reușește un lucru pe care puțini scriitorii reușesc să-l facă în ultima vreme: să arate ridicolul, ipocrizia și excesele corectitudinii politice. Schimbînd total registrul, Livia Ștefan a reușit să creeze o atmosferă care vine direct din David Lynch. Citind cel mai spectaculos poem al său, Livia Ștefan a reușit să nu își trădeze propriul text. Figura personajului lynchian Laura Palmer, al cărei nume este repetat obsesiv, într-o cadență monotonă, hipnotică, este o cale de acces către regiunile dark ale conștiinței și experienței personale. Desigur, e o poezie care este și spectacol, și punere în scenă, dar ceea ce ocupă scena este tocmai negrul existenței urbane, alienarea, depresia și singurătatea. Experimentele Cosminei Moroșan din Beatitudine (eseu politic) încearcă să submineze imaginile-clișeu ale feminității: feminitatea construită, feminitatea ca produs, senzualitatea cu valoare de piață, schizoidiile capitalismului și ale societății consumului. Mi-a plăcut foarte mult gestul lui V. Leac, care a ales să nu citească și să mimeze o lectură pe scenă. Așa cum spuneam, dimensiunea performativă funcționează dacă ea există deja în text și dacă poetul o acceptă. Iar actul de dispariție a lui V. Leac este una dintre cele mai oneste atitudini pe care le-am întîlnit. Sometimes the show can’t go on.
Nu vă fie frică!
Dialogul dintre Gabriela Adameșteanu și Ion Vianu s-a desfășurat sub tema „Istoria, între memorie și ficțiune“. Provocat de Adriana Babeți, care a moderat dezbaterea, Ion Vianu a vorbit despre necesitatea unei forme de rezistență împotriva puterii prin afirmarea simplă a libertății personale: „Nu vă fie frică! este apelul la rezistență, deoarece omul e dominat de frică în mod natural. Sîntem în orice moment al existenței noastre paralizați de angoasă. Puterea este cea care ne amenință prin însăși esența ei autoritară. Fac un apel la exercitarea acelui act rar, dar prețios, care este libertatea“. La rîndul ei, Gabriela Adameșteanu s-a referit la faptul că și-ar dori să găsească un mod de a înfrunta frica, spunînd că este convinsă că îndemnul Nu vă fie frică! este cu atît mai important cu cît acesta se referă la acțiunile noastre din spațiul civic: „Această frază, înțeleasă în sensul civic, nu-mi amintește decît de iarna trecută, cînd orașul era plin de oameni pe stradă, și acestora, evident, nu le era frică, iar aceste momente se vor repeta. Pentru că, uneori, mi se pare sînt iar în anii ’90“. S-a vorbit din nou – pentru a cîta oară în spațiul românesc? – despre ideea de rezistență prin cultură ca formă de continuitate, ca antidot împotriva dispariției culturii în societățile totalitare. Personal, discuția despre rezistența prin cultură îmi aduce aminte de cîteva scene din filmul lui Corneliu Porumboiu, A fost sau n-a fost.
„Istoria, o poveste de familie“ a fost tema celei de-a doua seri de lecturi și dezbateri (moderate de Cristian Pătrășconiu), la care au participat scriitorii Serhii Jadan (Ucraina), Matthias Nawrat (născut în Polonia, dar care trăiește în Germania), Tatiana Țîbuleac (Republica Moldova), Dan Lungu (România). Titlul blogului Tatianei Țîbuleac este Toate poveștile se nasc adevăruri. Rugată să-şi motiveze afirmația, Tatiana Țîbuleac a vorbit despre fascinația ei pentru poveștile adevărate: „Eu am crescut de mică cu poveștile așa-zis adevărate. În jurul meu întotdeauna s-a povestit mult. […] Mama a povestit mereu. Era partea cea mai frumoasă a zilei, cînd ea se întorcea de la serviciu și-mi povestea tot ce-a făcut peste zi. Tata este și el un bun povestitor. Bunica era neîntrecută. […] Iar cel mai frumos povestea bunicul meu. Spre sfîrșitul vieții, paralizase, el povestea mereu, și curtea noastră era plină cu oameni. Nici nu‑mi dau seama de ce tot venea lumea asta la noi prin curte, fiindcă nu era nimic altceva de făcut decît să vorbească cu bunicul. Ăsta era singurul lor gest de admirație pentru omul care nu mai putea să se miște, dar, în schimb, avea chef de vorbă. Și ei veneau. Dintotdeauna mi-au plăcut poveștile astea mici, care se întîmplau cu oamenii pe care eu îi cunoșteam. Fascinația asta pentru poveștile adevărate de lîngă mine există și acum. Probabil de asta m‑am făcut jurnalist la un moment dat. Da, pentru mine, povestea se naște în adevăr și depinde de povestitor cît de frumoasă e sau pînă unde merge“. În ceea ce privește romanul Vara cînd mama a avut ochii verzi, Tatiana Țîbuleac a spus că nu crede că un scriitor poate spune în ce măsură scrie despre el, despre familie sau despre un grup mai mare de oameni: „Dacă vorbim despre această presiune de a scrie, probabil că eu am simțit-o mereu. Însă nu cred că ceea ce am scris este ceea ce aștepta familia mea. Bunica probabil ar fi vrut ca eu să scriu despre Siberia, în care ea a fost deportată, taică-miu, despre foame și despre prietenii uciși pe vremea comunismului. Eu le sînt datoare cumva, dar nu simt această urgență de a scrie pentru cineva. Atunci cînd crești în toată povestea asta și porți pe umerii tăi cîteva generații, iar ție ți-a revenit rolul să scrii, începi de la ceva la care simți tu că vrei să răspunzi. Și asta nu este neapărat ceea ce așteaptă ceilalți de la tine. Eu nu știu de ce am scris cartea asta, în special forma în care am scris-o și de ce am scris-o acum. Însă ea m-a făcut bine la un moment dat. Nu știu dacă voi ajunge să scriu ceea ce trebuie să scriu. Deocamdată nu mă simt în stare să scriu despre Siberia. Nu cred. Am acele caiete de la mama, pe care le citesc și cu asta se termină povestea. În schimb, simt că vreau să scriu despre altceva. Care pentru ei poate părea neimportant, dar pentru mine este important în acest moment“. Tatiana Țîbuleac a plecat de mai mulți ani din Republica Moldova și acum locuiește la Paris. Despre rolul pe care spațiul îl are în formarea literaturii, autoarea spune: „Cred că la un moment dat te situezi într-un punct de unde toată geografia familiei tale desenează deja o regiune. Am început să mă întreb nu cine sînt, ci ce transmit cu adevărat copiilor mei. Momentul în care am încercat să decid în ce limbă să vorbesc cu copiii, cît de mult să îi forțez să învețe română, care este limba în familie, care sînt istoriile, poveștile adevărate despre care vorbeam, pe care le voi povesti eu copiiilor mei, am întîmpinat o dificultate. Pentru că ei sînt din altă lume și ceea ce pe mine mă emoționează, ceea ce mie mi se părea interesant la vîrsta lor nu mai prezintă interes pentru ei. Avînd dorința asta de a le povesti tuturor despre locul din care vin și despre familia mea, am descoperit că nu neapărat copiii sînt cei care vor să asculte. Atunci mi-am spus că trebuie să îmi clarific cine am devenit sau cît de departe vreau să merg cu povestitul din această perspectivă“.
Matthias Nawrat a vorbit despre dubla sa identitate, polonă și germană: „Viața mea este împărțită în două: o dată cea petrecută în Polonia (pînă la 10 ani) și apoi viața în Germania, în care am fost integrat. Mult timp am crezut că sînt un copil ca oricare altul din Germania. Mai tîrziu am realizat că această întrebare a identității nu este așa de simplă. În context european, am înțeles că, de fapt, identitatea mea este undeva la mijloc“. În ceea ce privește funcția terapeutică a literaturii, acesta a spus că literatura nu are cum să fie psihoterapie și nu crede că cititorii sînt bolnavi. De altfel, Matthias Navrat a arătat că funcția narativă nu e folosită doar de scriitori, ci de toți oamenii. Arta, fie că e literatură, film sau pictură, este cea care oferă o ieșire din limita finitudinii pe care o impune condiția mortalității. În ultimul său roman, acesta a povestit despre bunicul lui, care a supraviețuit Holocaustului şi revoltei din Varșovia, care a fost urmărit și persecutat de comuniști și care, deși a trecut prin atîtea dileme și atîtea tragedii în viața lui, întotdeauna a povestit cu umor despre experiențele sale. Despre această îngemănare între umor și tragedie a vrut să scrie în Die vielen Tode unseres opas Jurek.
Serhii Jadan este unul dintre scriitorii care au participat cel mai activ la mișcarea Euromaidan din Ucraina, devenind cel mai cunoscut scriitor ucrainean al contraculturii. Poezia tăioasă a lui Jadan și romanele sale pline de umor sînt o adevărată oglindă a spațiului postsovetic, un teritoriu pentru care libertatea este încă un rar privilegiu. Jadan este și solistul trupei ska, Dogs in Space. Despre rolul literaturii și al conștiinței scriitorilor în fața agresiunii armate Jadan a vorbit cu entuziasm: „Am înțeles că literatura nu poate să oprească tancurile. Dar nu este corect să nu recunoști importanța ei. În zilele noastre, literatura și cultura sînt cele mai importante mijloace de a ne îndrepta spre un drum bun, teritoriul unde poți să lași ceva în urmă, ceva diferit de politică. Scriitorii și artiștii au o importanță mai mare decît politicienii. Scriitorii, spre deosebire de politicieni, trebuie să mintă. În timpul războaielor, literatura are un rol important. Scriitorii pot fi civili, deoarece mor oameni, pot fi martori după război. Fixarea realității este foarte importantă pentru literatură“. În ceea ce privește posibilitatea literaturii de a provoca schimbarea socială, Serhii Jadan este de părere că literatura este generată de reprezentarea realității și a vieții. Autorul nu pare să creadă în jocul secund al ficțiunii. Cultura și literatura reflectă realitatea și influențează în același timp viața socială. Scriitorii nu vorbesc direct despre cataclismele sociale, dar aceste idei se găsesc în societate, erodează spațiul social asemenea unui fluviu subteran. În Ucraina, spune autorul romanului Jazz în Dombas, politica este totul acum: „Să scrii versuri în Ucraina de azi este un gest politic. Iar dacă nu scrii versuri, și acesta e un gest politic. Dacă scrii versuri în limba ucraineană, înseamnă că faci politică. Dacă scrii versuri în limba rusă, este tot politica. Toți considerăm că facem politică. Poeții și muncitorii se influențează reciproc. Puțini oameni din Ucraina de azi sînt dispuși să asculte poeții. Asta înseamnă că oamenii se pricep la poezie. Însă nu tot timpul“.
Experienţa Ostalgiei
Pornind de la experiența receptării cărții sale, Sînt o babă comunistă!, Dan Lungu crede că succesul social al unei cărți este legat de funcția terapeutică a literaturii, care este o funcție secundară și nu are o legătură directă cu valoarea literară. Faptul că privirea sa asupra ostalgiei (asupra nostalgiei după comunism) nu este o privire care judecă, ci o privire care încearcă să înțeleagă fenomenul regretului după un regim totalitar dintr-o perspectivă oarecum neutră, care mixează puncte de vedere ale mai multor generații, a permis ca mulți oameni, din diferite generații, să se poate regăsi în cartea sa. Deoarece romanul său propune și o terapie, și un dialog între generații, o cunoaștere reciprocă.
FILTM 2017 a însemnat și un Maraton de poezie prin Europa Centrală și de Sud-Est. În sala Teatrului Național din Timișoara au citit: Robert Simonisek (Slovenia), Erdős Virág (Ungaria), Tanja Stupar-Trifunović (Bosnia și Herțegovina), Jovan Zivlak (Serbia), Jacek Dehnel (Polonia), Eugen Bunaru, Slavomir Gvozdenovici, Costel Stancu, Domnica Drumea. Amfitrionul serii a fost Robert Șerban. O selecție din poemele citite la FILTM va fi publicată pe site-ul www.observatorcultural.ro.
Înainte de toate, FILTM 2017 înseamnă oamenii din spatele scenei: Oana Boca-Stănescu, Robert Șerban, Ioana Gruenwald, Raluca Selejan și Oana Doboși-Potcoavă, care merită felicitări de la Vest la Est și de la Est la Vest.
Pagină realizată de Cezar GHEORGHE