Am petrecut patru zile în capitala Marii Britanii şi am fost la cunoscutul Ronnie Scott’s Jazz Club din Londra. Prima mare surpriză din seara de joi, 15 aprilie, de la acest club, înainte chiar de a asculta formaţia locală de jazz programată în deschidere (respectiv Polly Gibbons – solistă vocală, împreună cu un trio alcătuit dintr-un pianist, un basist şi un toboşar), a fost faptul că, serviţi de un ospătar cu numele de Ştefan, am aflat nu numai că e român, ci că, pe lîngă el, mai lucrează aici încă două fete şi doi băieţi (barmani). „Quintetul“ românesc alcătuit din Diana, Izabela, Adrian, Ionuţ şi Ştefan a apărut aici în perioade diferite, cea mai veche, Diana, avînd doi ani, iar cel mai proaspăt venit, Ştefan, două săptămîni. (Ca fapt divers, mai mult sau mai puţin, la hotelul onorabil unde m-am cazat, în zona unu, adică destul de central, lucrează alţi trei români, un băiat şi două fete – Bogdan, Otilia şi Zita –, toţi la recepţie).
Revenind la acest faimos club londonez, pe de o parte, am ascultat şi am apreciat prima formaţie, cea cu Polly Gibbons Quartet, cu piese clasice, standard, aproximativ 35 de minute agreabile, demarate pe la ora 20.15. Prima piesă a fost doar instrumentală. Accesul în club se poate face începînd cu ora 18.00. Între primul şi al doilea recital, firesc, a fost o pauză de aproximativ 20 de minute. Din păcate, după primul recital, fiica mea, studentă în primul an la o Universitate de artă din Londra, cazată într-un campus din afara oraşului, a trebuit să plece…
După prima piesă a celui de-al doilea recital, cu Joey DeFrancesco Trio, ospătăriţa româncă Diana, observînd că, din locul unde stau, nu-l pot vedea prea bine tocmai pe protagonist, a venit să mă întrebe dacă n-aş prefera un loc mai aproape de scenă, de muzicieni…
Ei, cum să nu doresc asta?! Evident că m‑am mutat imediat, mai ales că măsuţa de două persoane, oferită cu generozitate maximă, se afla în proximitatea scenei, astfel că era suficient să întind mîna pentru a atinge celebra orgă Hammond B3 a lui Joey. Cu puţină îndrăzneală, mă puteam considera chiar pe scenă, al patrulea membru al grupului respectiv… În noua postură fizică şi sonoră, evident că am trăit cu maximă participare performanţa artistică şi muzicală a uluitorului organist (number one in the world) Joey DeFrancesco. Am văzut, de la un metru distanţă, cu ce energie, cu ce forţă, cu ce intensitate, dar şi cu ce sensibilitate şi delicateţe ard mâinile şi piciorul stîng, la pedale (înlocuind cu brio bas-ul), ale lui Joey.
„Flăcările“ lui Joey şi ale colegilor săi de formaţie au cuprins şi au încălzit spontan întreaga asistenţă, alcătuită din peste 300 de spectatori.
Joey ne-a delectat, aproape două ore, fără pauză, admirabil, nu numai la orgă (uneori şi la pian electric), ci şi la trompetă şi vocal, cu cîteva piese standard, compoziţii de Monk sau Ellington, de exemplu, dar şi creaţii proprii de pe ultimul său CD, Trip Mode, care putea fi procurat şi acolo, la preţul de 20 de lire.
Abilitatea tehnică, inspiraţia şi aranjamentele muzicale demne de marii creatori ai jazzului, subtilităţile timbrale incredibile şi inedite, cel puţin pentru mine, feelingul total, contopirea fizică, organică, şi la propriu, şi la figurat, cu instrumentul său mă determină să-l numesc, pe drept cuvînt, pe Joey DeFrancesco drept unul dintre acei cu adevărat „giants of jazz“.
Emoţionantă a fost, la un moment dat, şi piesa dedicată lui Miles Davis, cel care l-a descoperit pe Joey pe cînd acesta avea doar 16 ani, fiind deja un mare talent, un virtuoz, un copil-minune al jazzului, şi l-a invitat apoi să cînte o scurtă perioadă în formaţia celebrului trompetist.
Desigur că, după recital, n-am scăpat ocazia să schimb cîteva vorbe cu Joey, să-i amintesc că am avut onoarea şi plăcerea să-l aduc prima oară în România, în 1993, la Super Coca Cola Jazz Festival de la Sala Palatului, în formula Free Spirits (cu John McLaughlin – guitar şi Dennis Chambers – drums), şi el şi-a adus aminte cu bucurie de acel concert; am făcut apoi o poză împreună şi i-am solicitat lui, ca şi celor doi colegi ai săi, cîte un autograf. (Ultimul recital al serii a fost susţinut de grupul/trio Nigel Price Band.)
Dar cum am ajuns la acest club şi mai ales în seara respectivă? Din decembrie anul trecut, din momentul în care am convenit cu fiica mea, în funcţie de programul ei de studii, care ar fi perioada potrivită să o vizitez la Londra, m-am informat pe internet care sînt concertele programate la mijloc de aprilie la Ronnie Scott’s Jazz Club şi am aflat astfel că Trio Joey DeFrancesco va cînta pe 14 şi pe 15aprilie. Trebuie să vă spun că acest club funcţionează încă din 1959, la inţiativa a doi reputaţi saxofonişti englezi, Ronnie Scott şi prietenul său, Pete King, că este o adevărată instituţie muzicală şi de show-biz, care are acum un comitet muzical-administrativ alcătuit din cinci membri, care se ocupă, cu mult timp înainte, de selectarea şi programarea recitalurilor, cîte trei pentru fiecare seară în sala mare şi încă unul în sala mică. Unii muzicieni şi formaţiile lor concertează doar o singură seară, iar alţii, alteori, cîte două sau trei seri. În clădirea respectivă, se petrec simultan două recitaluri, în încăperi diferite. La parter, în sala mare, în formă de amfiteatru, cu 300 de locuri, iar la etaj, într-o sală mai mică, de aproximativ 70-80 de locuri, în general cu formaţii/stiluri adiacente jazzului, cum ar fi latino, folk jazz, pop jazz ori jazz-rock…
De-a lungul timpului, aici au concertat nume mari ale jazzului, precum saxofoniştii Zoot Sims, Johnny Griffin, R. Kirk, Stan Getz, B. Golson şi Ben Webster, pianistul B. Evans, chitaristul Wes Montgomery, trompetiştii Fr. Hubbard şi Art Farmer, iar în ultimul timp, Chick Corea, B. Cobham şi Wynton Marsalis.
Acum, dacă priveşti afişele postate pe panourile din faţa clubului sau citeşti broşura cu programul lunilor aprilie şi mai, numele mari anunţate te blochează, pur şi simplu: B. Golson, Dave Holland, Arturo Sandoval, Erik Truffaz, Jason Rebello, Kenny Barron, Eliane Elias, K. Garrett, Roberto Fonseca, Chihiro Yamanaka, Manu Dibango, Taj Mahal şi Regina Carter. Din programul pe lunile mai şi iunie e suficient să-i citez pe Omar Sosa, Monty Alexander, Christian Scott, Chucho Valdes, Richard Bona, David Sanborn Electric Band şi Pat Metheny. Intenţia gazdelor, după cum se vede din program, e să ofere fanilor de jazz o multitudine de stiluri, de la jazzul mainstream la cel fusion, de la afro şi latino la blues.
În acest club se organizează periodic workshopuri (precum Big band in a day! – pentru cursanţi între 12 şi 17 ani, iar frecventarea e gratuită) sau turnee, precum cel cu Ronnie Scott’s Club Quintet, în acest an, din 23 ianuarie pînă în 31 iulie. (Ronnie Scott a încetat din viaţă pe 23 decembrie 1996, la 69 de ani. În următorii nouă ani, clubul a fost condus de Pete King, iar din 2005, de impresarul de teatru Sally Greene.)
Aceaşi Diana mi-a recomandat să trimit propuneri de formaţii/recitaluri din România, deoarece, spunea ea, Paul Pace, co-managerul clubului, e interesat de proiecte noi. (Managerul respectiv nu se afla în club în seara respectivă.) Am trimis deja o primă propunere pentru un eveniment care ar urma să se desfăşoare acolo în această toamnă.
Dar iată unde se mai poate asculta jazz în Londra: Pizza Expres Jazz Club, The Crazy Coqs, The Spice of Life, The Bulls Head, Hideaway, The Red Lion, East Side Jazz Club, George & Dragon, Boaters, Karamel, Acoustic Jazz Lounge, Herts Jazz, Harri’s Jazz, Way Out West, Watermill Jazz, Twickenham, Riverside Arts Jazz, Riverhouse, Jazz in the Loft Bar, Polish Jazz Cafe, Bexley Jazz Club, Belvedere Jazz & Music Club, St James Studio, Archduke Live, Prima Donna’s, The Vortex şi în multe alte spaţii, dar, desigur, Ronnie Scott’s Jazz Club este the best…
În penultima zi a şederii mele la Londra, am trecut şi pe la ICR-ul de aici, unde am avut o agreabilă discuţie cu doamna Raluca Cimpoieşu, consilier pe probleme muzicale. De la dînsa am aflat de numeroasele evenimente muzicale din diferite genuri pe care le organizează la sediu sau sînt propuse în diferite locaţii din Anglia şi îndeosebi la Londra – e cazul grupului de etno-jazz Trigon din Republica Moldova, care va concerta în această toamnă la London Jazz Festival. Întîmplător sau nu, spre bucuria noastră, avem deja şi noi, în România, cîteva formaţii foarte bune de etno-jazz, care ar merita să intre în atenţia ICR şi să fie vehiculate în străinătate. Cu siguranţă vor avea mare succes.
P.S. 1. Dialog la colţul dintre Hotelul Ritz şi staţia de metrou Piccadilly Circus (central), unde cînta la acordeon o femeie în jur de 30 de ani:
– Sînteţi din România?
– Da.
– De unde?
– De pe la Cluj, mai precis Dej.
– Aţi venit singură?
– Nu, cu cei doi copii, cu sora, fratele şi părinţii noştri.
– Cum aţi ajuns aici?
– Cu maşina, cu rulota.
– Şi unde staţi?
– În rulotă.
– Şi unde vă spălaţi?
– La Caritas, de două-trei ori pe săptămînă.
– Nu e aglomeraţie acolo?
– Nu, că sînt cîteva în oraş.
– Cine mai cîntă pe stradă ca domniile voastre, din familie?
– Sora, fratele şi tata. Mama are grijă de copii.
– Cîştigaţi bine?
– Nu prea, da’ ce să facem, să stăm în România şi să furăm?!
P.S. 2. La revenirea acasă, în inbox găsesc „o veste cutremurătoare“ de la Cluj-Napoca: luni, 11 aprilie, într-un spital din Bucureşti, în urma unei operaţii pe inimă, a încetat din viaţă, la vîrsta de 80 de ani, cunoscutul jazzolog (şi foarte bun prieten mie) dr. Ion Pitty Vintilă.
Ultimul lui text a apărut în cartea mea (culegere de eseuri şi gînduri răzleţe) intitulată Ladies in jazz.