La Timişoara, despre lustraţie şi victimele comunismului

S-au împlinit, pe 12 martie, 26 de ani de la lansarea Proclamaţiei de la Timişoara. Atît aveam eu la Revoluţie. Cum ar fi arătat România Punctului 8, o ţară în care zece ani puterea ar fi fost ferită de activişti şi securişti, de Iliescu, Văcăroiu, Stolojan, chiar şi fără Băsescu, fără mineriade, falimentul Bancorex, dispariţia flotei, privatizările tip MEBO şi multe altele? Nici nu îmi pot imagina. Fără lustraţie, ţara a ajuns unde e. Procesul comunismului, început cu un sfert de veac în urmă, are acum un singur vinovat, pe nonagenarul Vişinescu, iar pensiile securiştilor, ca şi averile lor sînt de şapte ori mai mari decît ale celor pe care i-au băgat în închisoare.

Condamnarea comunismului – un eşec programat

Au trecut aproape 25 de ani de cînd participam la redactarea unui denunţ al AFDPR, îna­intat în septembrie 1991 Procuraturii Generale, alături de Constantin Ticu Dumitrescu, pe atunci senator PNŢCD şi preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, şi un grup de colegi ai domniei sale, între timp cei mai mulţi dispăruţi dintre noi (astăzi, mai trăiesc cam 2.500 dintre cei aproape 100.000 de deţinuţi politici înregistraţi în 1990, fără a-i socoti pe deportaţi şi pe văduvele celor morţi în închisori). Acel denunţ al Asociaţiei a stat la baza declanşării a ceea ce s-a numit procesul comunismului, care s-a dovedit în timp a fi fost doar o farsă judiciară. Sintagma – preluată şi utilizată pînă cînd s-a tocit – a fost lipsită de acoperire. Pe parcursul unui sfert de secol, nu s-a întîmplat nimic. Sau mai nimic. Rechizitorii precum cele împotriva lui Alexandru Nicolschi sau Alexandru Drăghici au rămas lipsite de obiect – primul a murit a doua zi după începerea urmăririi penale, de infarct: pur şi simplu, a murit de frică, a fost părerea procurorului care a constatat decesul. Cel de-al doilea a părăsit România chiar în ziua în care împotriva sa se declanşase urmărirea penală – fiind anunţat prompt în legătură cu aceasta.

Pur şi simplu, Drăghici nu avea cum să apară în faţa procurorilor, pentru că eventualele sale destăinuiri ar fi deranjat – cine să-l acuze sau să-l condamne? Autorităţile unei ţări conduse de Ion Iliescu, urmaşul său în fotoliul de membru în Comitetul Central? Drăghici a murit, netulburat de nici o cerere de extrădare, la Budapesta. Aşa cum aveau să dovedească ulterior arhivele Partidului Comunist, zăvorîte vreme de un deceniu, ca şi cele ale Securităţii, sub pecetea secretului, într-adevăr, după îndepărtarea lui Drăghici din CC al PCR pentru crimele ordonate în anii stalinismului şi mai ales pentru uciderea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, la propunerea lui Nicolae Ceauşescu, în 28 aprilie 1968, locul său a fost ocupat în aparatul central comunist, cu girul unanimităţii de voturi, de tovarăşul Ion Iliescu.

În anii ’90, au mai existat două procese, intentate împotriva lui Gheorghe Crăciun, fostul comandant al temniţei de la Aiud, şi unui fost comandant din Securitate, Nicolae Briceag, autor a nu mai puţin de 17 execuţii sumare dovedite. Ambii au murit în cursul procesului, care, ca şi urmărirea penală, a trenat pînă cînd şi-a pierdut obiectul cauzei. Cam atît.

Astăzi, lucrurile nu stau cu mult mai bine. În stradă, entuziasmul civic anticomunist a lăsat loc apatiei, iar respectul şi admiraţia faţă de victimele fostului regim au fost înlocuite de o condescendentă nepăsare. Totul pare să se încheie cu condamnarea unui nonagenar, Alexandru Vişinescu, primul găsit vinovat de crime împotriva umanităţii. Totul pare să se sfîrşească în linişte şi în umbra anonimatului, pînă la ultimul deţinut politic. În Parlament, e chiar mai rău. Codul Fiscal, nu cu multă vreme în urmă trecut prin forul legislativ cu surle şi trîmbiţe, ciunteşte nesăbuit drepturile, şi aşa meschine, oferite drept compensaţie de stat victimelor care au îndesat temniţele şi lagărele comuniste.

Comunismul este ilegitim şi criminal doar în discursuri. În realitate, pare că, drept compensaţie pentru destinele lor amputate, foştilor deţinuţi politici le va rămîne ca drept oferit de stat doar un loc de veci gratuit. În mare, acesta este contextul actual. A trecut un sfert de veac, o jumătate din viaţa mea şi toată viaţa multora dintre foştii deţinuţi politici. Sloganul „Dreptate, ochii plînşi vor să te vadă“ a fost şters de pe toţi pereţii şi de pe frontispiciul ziarului România liberă, încăput pe mîinile unui patron care a făcut şi el parte din structurile fostei Securităţi. Victimele sînt uitate, precum cozile la lapte de odinioară. Nostalgia, avocatul apărării în procesul comunismului, îşi rosteşte acum pledoaria.

Proclamaţia de la Timişoara, la 26 de ani după

S-ar spune, deci, că nu mai e nimic de făcut. Eu refuz, însă, alături de alţii, să cred asta. Am fost, la finele săptămînii trecute, la Timişoara, invitat de vechii mei prieteni şi colegi din Societatea Timişoara – al cărui membru sînt de un deceniu încoace – la aniversarea unei cauze pierdute: Proclamaţia de la Timişoara, din 12 martie 1990, cu al ei celebru Punct 8, care s-a concretizat ulterior în proiectul legii lustraţiei, prin care s-a cerut în zadar înlăturarea foştilor activişti şi securişti din viaţa publică. După cum se ştie, legea a fost declarată de două ori neconstituţională. Ne-am întîlnit, deci, puţin peste treizeci de membri ai Societăţii, în Salonul Vega, aflat în vechiul bastion al cetăţii Timişoara.

Deasupra salonului unde noi discutam despre modalităţile în care am putea activa participarea României la constituirea unui tribunal internaţional pentru condamnarea comunismului se află o expoziţie cu cadavre întregi disecate şi părţi de corpuri umane, conservate în răşini sintetice. Cadavrele provin din China, iar expoziţia – via Franţa, unde deschiderea sa a stîrnit mari proteste, sfîrşind cu închiderea expoziţiei şi înhumarea cadavrelor. Altele au ajuns, însă, în România (China e mare…), mai întîi la Antipa, iar acum corpurile umane se află la Timişoara. Nu există nici acte care să confirme acordul decedaţilor de a-şi da trupul către Universal Exhibition Group, deţinătoarea expoziţiei, care nu apare înregistrată niciunde – după cum mi-au spus membrii Societăţii Timişoara, care bănuiesc că este vorba de morţi din lagărele şi închisorile chineze, atîta vreme cît în China acordul pentru donarea de organe este o raritate, din pricina cutumelor confucianiste. Ei au cerut, în repetate rînduri, şi prin deschiderea unei acţiuni în instanţă, închiderea expoziţiei şi derularea unei anchete privind provenienţa cadavrelor expuse, întregi sau pe bucăţi, precum şi îngroparea lor de către Primărie. Au pierdut. Un bilet costă 26 de lei. Există tarife speciale pentru bilete de familie şi reduceri pentru grupuri mai mari de zece copii.

În trenul de noapte tocmai terminasem de citit Obosit de viaţă, obosit de moarte, un roman al scriitorului chinez Mo Yan, povestea unui ţăran chinez ucis pentru că s-a împotrivit colectivizării, al cărui suflet se întrupează în diverse animele care trăiesc pe lîngă casa urmaşilor săi. Romanul se deschide cu următorul motto: „Buddha a spus: Oboseala de viaţă, oboseala de moarte/ Din lăcomie şi dorinţă se iscă. Împuţinînd dorinţele fără făptuire/ Trupul şi inima în largul lor au să fie“. Îmi simt inima strînsă, dar îmi adun puterile să le vorbesc prietenilor mei despre bătălia pe care sînt din nou pe cale să o încep în procesul comunismului. Cu oboseala de viaţă şi oboseala de moarte.

O lege pentru victimele regimului comunist

În anii în care am fost consilier al regretatului Constantin Ticu Dumitrescu, am lucrat alături de el la legea de deconspirare a Securităţii, care a stat la baza înfiinţării Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii, la înfiinţarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi la Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, prin care pedepsele cu caracter politic au fost anulate şi s-au oferit compensaţii victimelor comunismului – din păcate însă, legea a devenit repede, prin intervenţia Curţii Constituţionale, ca şi lustraţia, inoperantă sub aspectul acordării de despăgubiri celor care au trecut prin temniţele fostului regim.

Acum, la Timişoara, le vorbesc colegilor despre un alt proiect de lege pe care l-am scris, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter comunist şi a promovării cultului persoanelor vinovate de instaurarea şi funcţionarea regimului comunist şi a aparatului său represiv în România, precum şi restrîngerea unor drepturi ale acestora. Am propus dezbaterii acest subiect din două motive. Pe de o parte, ca replică la Legea 217, aşa-zisa lege antilegionară, care condamnă extremismul de dreapta în termeni radicali, dar trece cu totul cu vederea crimele împotriva umanităţii săvîrşite de comunism, pe autorii şi iniţiatorii lor, ca şi cînd, vreme de 45 de ani, în România nu s-ar fi întîmplat nimic. Pe de alta, pentru că mă gîndesc la inechitatea cu care Statul îi tratează pe cei care, mare parte a vieţii lor, au slujit cu dăruire Partidul şi Secu­ritatea lui, faţă de victimele regimului, care mor pe rînd în sărăcie şi umilinţă, cu pensii de şapte pînă la de zece ori mai mici decît ale foştilor lor torţionari. E imoral şi nedrept. Vorbesc despre lege, despre faptul că pensiile responsabililor de funcţionarea regimului comunist, activiştii de partid de rang înalt şi vîrfurile Securităţii, măcar ar putea fi reduse cu 50 pînă la 75%, cum s-a dispus în cazul lui Vişinescu prin legea 10/2016.

Sper să nu fi omis ceva; cred, fără falsă modestie, că am cîştigat şi cunoştinţe de tehnică legislativă atîta vreme cît, de mai mult de două decenii, mă ocup de cercetarea şi investigarea crimelor fostului regim şi mai bine de şase ani am fost consilier al preşedintelui Emil Constantinescu şi al premierului Călin Popescu-Tăriceanu, ambii promotori necondiţionaţi ai unei reale condamnări a comunismului, asa cum au fost şi sînt Ana Blandiana si Romulus Rusan, iniţiatorii Me­morialului de la Sighet. În anii preşedinţiei domnului Constantinescu s-a promulgat Legea Ticu, iar în timpul guvernării Tăriceanu s-a înfiinţat Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, s-a înaintat de către Guvern şi s-a legiferat Legea 221/2009, prin care s-au anulat de drept condamnările politice şi s-a acordat posibilitatea de despăgubire a victimelor acestora.

Le reamintesc colegilor de la Societatea Timişoara că în decembrie se fac zece ani de cînd comunismul a fost declarat drept un regim ilegitim şi criminal de către preşedintele Băsescu, în baza Raportului Tismăneanu, la care am colaborat, elaborînd capitolul despre Securitate şi părţi despre tratamentele inumane din închisori şi lagăre. Că, de atunci încoace, nu s-au petrecut lucruri notabile pentru o condamnare reală a comunismului şi, în mod paradoxal, tocmai colega noastră de la Societatea Timişoara, Monica Macovei, a fost aceea care s-a împotrivit ca la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului să fie detaşaţi procurori anume desemnaţi, pentru a deschide mult mai prompt dosare împotriva torţionarilor; dacă lucrurile ar fi stat aşa, Vişinescu ar fi fost pe undeva pe la mijlocul unei liste mult mai lungi, şi nu singur, în capul ei.

Istoria nu se face, însă, cu dacă. Nu pot să trec cu vederea perioada în care IICCMER a fost condus de Vladimir Tismăneanu şi ţara de către Traian Băsescu, artizanii acelui exerciţiu de imagine prin care condamnarea comunismului a fost confiscată politic, împingînd în braţele lui Băsescu majoritatea intelighenţiei din România. Asta se întîmpla în acelaşi timp cu amputarea prin Hotărîre de Guvern a atribuţiilor Institutului de a investiga la propriu crimele şi abuzurile săvîrşite în anii regimului comunist. Institutul devenise, la dorinţa fostei conduceri, o agenţie guvernamentală între multe altele, ocupată doar cu „cercetarea fundamentală“ a fostului regim, fără a mai putea face sesizări penale. Investigaţiile au rămas timp de patru ani doar în titulatură.

Holocaustul şi comunismul, două feţe ale aceleiaşi monede

Crimele comunismului au rămas, ca în vremea lui Iliescu, în sarcina exclusivă a Parchetului, care nu s-a grăbit să facă ceva. E şi de înţeles: nu poţi cere unui procuror să devină şi specialist în istorie recentă, deşi, lăudabil, unii au încercat. După epoca Băsescu, eu am fost reprimit la IICCMER, e drept, ca detaşat în interes de serviciu. Vechile dosare întocmite la Institut au fost reluate şi, astfel, s-a ajuns la o primă condamnare reală – aceea a lui Alexandru Vişinescu, nonagenarul fost comandant al închisorii de la Rîmnicu Sărat. Din păcate, nici în momentul de faţă, nu putem vorbi de condamnarea comunismului, ci doar de „condamnarea lui Vişinescu“.

Cred că fără o lege care să interzică explicit organizaţiile şi simbolurile cu caracter comunist şi promovarea cultului persoanelor vinovate de instaurarea şi funcţionarea regimului comunist şi a aparatului său represiv în România, fără o lege care să realizeze o echitate între pensiile activiştilor de partid şi ale foştilor securişti şi cele ale foştilor deţinuţi politici şi ale urmaşilor lor, prin reducerea primelor şi creşterea indemnizaţiilor pentru cei din urmă, s-ar acredita ideea că, în România, doar extrema dreaptă este nocivă.

Pe de altă parte, restrîngerea unor drepturi în cazul celor care au fost stabiliţi, în baza legii, drept activişti de partid la nivel înalt şi responsabili în aparatul represiv comunist este un act de echitate socială şi de reparaţie morală. Am afirmat tot timpul că Holocaustul şi comunismul sînt cele două feţe ale aceleiaşi monede – crima împotriva umanităţii – şi că prin instrumentele statului de drept, trebuie tratate la fel. Cred, ca şi Tony Judt, că „în timp ce naţional-socialismul (fascismul) a fost cel mai mare rău, comunismul rămîne cel mai mare pericol“.