Caius Dobrescu este profesor universitar în cadrul Departamentului de Studii Literare al Universității din București. Specialist în teoria literaturii, romancier, poet, eseist, este autor, printre altele, al volumelor Revoluţia radială. O critică a conceptului de ,,postmodernism“ dinspre înţelegerea plurală şi deschisă a culturii burgheze (Editura Universităţii Transilvania, Braşov, 2008), Mihai Eminescu. Imaginarul spaţiului privat / Imaginarul spaţiului public (Aula, Braşov, 2004), Semizei şi rentieri. Despre identitatea burgheziei moderne (Nemira, Bucureşti, 2001), Pauză de respiraţie (împreună cu Simona Popescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea) (Litera, Bucureşti, 1991), Odă liberei întreprinderi (Tracus Arte, Bucureşti, 2009), Teză de doctorat, (Polirom, Iaşi, 2007), Minoic (Polirom, Iaşi, 2011), Moarte în ținutul secuilor (Crime Scene Press, București, 2017).
Povestiți-mi despre anii dumneavoastră de studenție și despre cum vedeți, comparativ, atmosfera din acea perioadă cu ceea ce resimțiți acum.
Eu am fost student între ’84 și ’88. O perioadă sinistră – economia de comandă și de penurie se reflecta în toate planurile existenței. Eșecul sistemului nu mai era o problemă pe care să o tratezi speculativ, de la distanță. Îl resimțeai pe pielea ta: lipsuri alimentare, întreruperea căldurii, pană după pană de electricitate. Cadrul general cam așa arăta. Erau și lucrări intensive la metrou care, din perspectiva de acum, par extrem de folositoare, dar, atunci, îți dădeau senzația că trăiești într-un oraș bombardat. Ca la Sarajevo, probabil. Bineînțeles, vîrsta fericită exercita un oarecare contrabalans – cînd ai optsprezece-douăzeci de ani, în orice context, păstrezi oarecare resurse de frenezie. Pe lîngă belele de mai sus, care țin de infrastructură, trebuie spus că și libertățile sociale și intelectuale se îngustaseră drastic. Cei mai mari cu zece ani decît mine, care sunt cunoscuți ca generația ’80, în a doua parte a anilor ’70, cînd au făcut ei studiile, au prins o atmosferă mult mai liberală. În perioada în care eram eu student, a doua jumătate a anilor ’80, era, cum vă spuneam, sinistru. Foarte mulți profesori plecau: făceai cu el sau ea cursul într-un semestru și, în semestrul al doilea, aflai că a plecat. Asta, pe lîngă faptul că mulți dintre profesorii pe care i-am cunoscut de-abia după ’89, care reprezentau, înainte, modele carismatice, fascinante, de neatins, erau plecați demult din România: Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel și, nu în ultimul rînd, Sorin Alexandrescu. Cu atît mai mult li se cuvine un omagiu profesorilor noștri rămași în țară, care, chiar în condițiile acelor politici culturale și educaționale agresive, delirant-naționaliste, mobilizaționiste, ca să rezumăm: neostaliniste, încercau să păstreze standardele intelectuale și să ne insufle gustul cercetării autonome și al exersării capacității de a gîndi cu mintea proprie.
Care erau profesorii de care erați cel mai atașat atunci? Cu cine ați comunicat cel mai bine?
Fără îndoială, cu Mircea Martin. Cu Mircea Martin comunicam cu regulaitate, de Mircea Martin eram legat, pentru că domnul Martin „ținea spatele“, ca să zic așa, unei întregi promoții de scriitori, de poeți, care se întîlneau la Cenaclul Universitas. Domnul Martin era coordonator din partea Universității și, pentru niște ani, m-a numit pe mine „secretar“, dacă vreți – organizator administrativ al acestor întîlniri săptămînale, care se țineau la Casa de cultură a Universității, unde este acum sediul Facultății de Sociologie. Sociologii și-au dotat sediul, l-au amenajat foarte fancy. Pe vremuri, arăta diferit. La ultimul etaj, se ținea cenaclul. În același loc în care se întrunea, în altă zi a săptămînii, cenaclul Junimea, coordonat, păstorit simbolic, de profesorul Ovid S. Crohmălniceanu. Detaliu amuzant: la etajul inferior, erau seri de discotecă, cîntau formațiile rock semi-underground ale epocii.
Rimau.
Da, aparent poezia și rock-ul rimau. Pe de altă parte, însă, această ambianță sonoră nu era întotdeauna propice înțelegerii fizică între oameni, așa că lucrurile sunt amestecate. De fapt, dispunerea asta pe nivele e și-o alegorie a faptului că, la noi, nu exista realmente o circulație între nucleele de contra-cultură. De exemplu, ce se întîmpla în muzica rock autohtonă, chiar și dincolo de manipularea radicală și de macularea la care a fost supusă de Adrian Păunescu și de cenaclul Flacăra, n-avea cine știe ce vibrație intelectuală. Erau oameni cu forță, cu plămîni – cum e Cristi Minculescu – dar care, în privința mesajului cultural, cred că au fost și sunt deficitari. Gîndiți-vă că, în anii ’80, în alte țări socialiste, genul ăsta de muzică pop, folk, rock, avea o miză, o puternică încărcătură subversivă. În schimb la noi, după perioada sfîrșitului anilor ’60 și începutului anilor ’70, lucrurile s-au schimbat radical. Promotorii de atunci ai curentelor muzicale americane aveau veleități intelectuale și aspirația ca, prin ceea ce făceau, să transformare în oarecare măsură cenușiul existenței în socialismul real. Dar, mai tîrziu, în anii ’80, și muzica asta rock se proletarizează cumva. E ca evoluția din Vest, în mic și în forme involuntar parodice: de la psihedelici, la punk, un curent prin excelență proletar și decervelat. Și la noi, în epoca respectivă, cum spuneam, între nucleele inovației artistice și muzica ținînd de popular culture dispar complet interferențele. Nucleele nu se alimentau reciproc. Evident, însă, comparația cu muzica punk se oprește la decervelare, fiindcă aceea exprima un protest, confuz, visceral-anarhist, dar protest, pe cînd, la noi, totul se limita la descărcări de adrenalină cauționate de versurile pacifiste, convergente cu inițiativele mondiale ale tovarășului Ceaușescu, produse pe bandă de Adrian Păunescu. Ăsta mi se pare un neajuns major. Și nu se limitează la contactul cu popular culture. La Casa de Cultură a Studenților a Centrului Universitar București, care teoretic trebuia să fie un hub, un loc în care ar fi trebuit să interpolenizeze diferitele eflorescențe de creativitate juvenilă, se înfiripase, bunăoară, mica tradiție a teatrului studențesc Podul. În mod normal, te-ai gîndi că poeții tineri aveau oarecare legătură cu lumea asta, a experimentului performativ, că ar fi rezonat cumva cu ea. Însă, nici vorbă. Nu exista realmente niciun fel de comunicare, darmite o rețea alternativă. De fapt, exista, dar defalcat, pe „piloni“, pe comunități artistice distincte.
Simteați, însă, că există o relație între maestru și discipol?
Fără îndoială. Cu atît mai mult, în asemenea condiții ostile. Cînd ai o ofertă culturală largă, cînd ești influențat din tot felul de părți, genul ăsta de intimitate a comunicării se pierde aproape de la sine. Or, in dürftiger Zeit, cum zice Hölderlin, într-o vreme de restriște, de presiune, de disoluție socială, evident că relațiile personale devin infinit mai importante. Fără îndoială, a contat foarte mult relația cu domnul profesor Martin, despre care v-am vorbit. Au fost și alți profesori pe care îi resimțeam clar ca făcînd parte dintr-un fel de structură de rezistență: domnul Mihai Zamfir, de pildă, care ținea, într-un fel de underground, un cerc de poetică și stilistică și care vorbea uneori incredibil de direct cu noi despre teme dintre cele mai sensibile. Am o amintire foarte caldă și mă simt foarte dator profesorului Florin Manolescu. N-am avut o relație foarte apropiată, personală, dar domnia-sa impunea prin rigoare și precizie. Era un profesor occidental sută la sută: în momentul acela, dacă îl mutai în orice mare universitate europeană sau americană, s-ar fi integrat perfect. De altfel, știți că domnul profesor și-a urmat foarte multă vreme cariera în spațiul german, cu rezultate remarcabile și fiind extrem de respectat. Vreau să vă spun, în același timp, că, pentru mine, conta esențial afilierea la ceea ce s-a chemat, și se cheamă încă, Grupul de la Brașov. Eu am venit la Litere pentru că aveam această istorie prealabilă, din timpul liceului, de adolescenți care ne-am format, în primul rînd, în apropierea lui Alexandru Mușina, regretatul nostru prieten, una dintre cele mai strălucite minți ale generației lui. Faptul că nu se vorbește mai mult despre el este, aș spune, un indiciu al mediocrității lumii noastre intelectuale, pentru că este unul dintre puținii care au avut idei personale și inovatoare în gîndirea autohtonă despre literatură. Despre literatură, cultură, politică și societate. Și, iarăși, un om extraordinar și o mare personalitate care ne-a influențat este Gheorghe Crăciun. Noi am avut norocul ăsta extraordinar, să creștem în preajma lor, iar, pe de altă parte, ne alimentam din solidaritatea noastră de grup – mă refer la prietenii mei, Andrei Bodiu, Marius Oprea, Simona Popescu. Transferul la București n-a anulat relațiile noastre, chiar dacă, de pildă, Andrei era student la Timișoara, și nu la București. Conta foarte mult și faptul că ne întîlneam cu congeneri ai noștri din alte centre universitare. Sub pretexte care funcționează și azi, cum e tradiționalul Colocviu Studențesc „Mihai Eminescu“ de la Iași. Era extrem de util faptul că ne reuneam acolo și ne cunoșteam. De asemenea, la Universitatea din Cluj se țineau un fel de concursuri profesionale pentru studenții filologi. Atunci am cunoscut oameni cu care am rămas într-o strînsă prietenie pînă astăzi. Exista, deci, o rețea de comunicare între centrele universitare și o curiozitate reală în a vedea ce fac ceilalți, în a stabili contacte. Exista sentimentul apartenenței la o comunitate și mă întreb dacă asta mai există astăzi. Văd cumva și la studenții mei inteligenți – în sensul că implicați și motivați, dedicați, cum se mai spune, fiindcă, altfel, inteligență naturală are toată lumea – că, atunci cînd participă la asemenea întîlniri, nu sînt realmente curioși să-i cunoască pe ceilalți și nu stabilesc contacte. Asta e o evoluție ce ar trebui să ne dea de gîndit.
Cum vedeți ceea ce se întîmplă acum? Cum au evoluat relațiile cu studenții?
Acum, în primul rînd, s-a schimbat relația personală, despre care vorbește strălucit George Steiner, dintre maestru și discipol. Sigur, el se referă la maeștri foarte celebri și discipoli foarte celebri, dar cred că se poate extrapola, sunt lucruri valabile oriunde. Ei bine, în momentul cînd se dizolvă raportul, tind să se dizolve și cele două roluri. E clar că genul ăsta de relație apare, cum spuneam, în vremuri de restriște, în care accesul la informație este dificil, în care ai sentimentul unui underground, al secretului aproape ritualic în care se petrece transmisia culturală. Fără îndoială, restriștea nu este o condiție de dorit. Dincolo de faptul că în asemenea condiții pot să se nască relații de prietenie intelectuală superbe și chiar realizări intelectuale remarcabile, e clar că e o situație anormală și chinuită, schingiută, pe care nimeni în toate mințile nu vrea s-o vadă repetîndu-se. Dar e un fapt că, atunci cînd se multiplică foarte mult sursele, modelele posibile, discursurile, oportunitățile, genul ăsta de paideia – așa cum se spunea la noi, cu un termen, e drept, ridicol de prețios – tinde să se pulverizeze. Baza ei dispare. Astăzi există o presiune asupra universităților pentru a le face să funcționeze într-un regim corporatist cvasi-industrial. Finanțarea se face, după cum știți, pe cap de student – trebuie să ai cît mai mulți, grupele să fie tot mai mari. Presiunea asta administrativă, în mod cert, nu e de natură să încurajeze comunicarea personală și personalizată. Profesorul care lucrează în asemenea condiții n-are cum să comunice direct și personal: chiar dacă are bunăvoință, timpul este mereu insuficient. Teoretic, asta se poate suplini prin ore de consultații, dar profesorii din România nu au birourile lor, nu au nici un fel de condiții pentru a duce actul pedagogic pînă la nivelul studentului individual. Cei ce o fac, o fac improvizînd, și cu permanentul sacrificiu al timpului lor personal. În plus, disciplina pe care o predau eu, teoria literaturii, se află în mare nevoie la Universitatea București. Deși reprezintă unul dintre domeniile care, istoricește, a asigurat prestigiul și primatul filologiei bucureștene. Cred că avem alocat cel mai mic număr de ore, în comparație cu programele tuturor facultăților de profil din țară. E poate chiar cel mai mic din Europa, mă gîndesc – ar merita să facem o cercetare în această direcție. Avînd mult mai puține ore, ai și mai puține prilejuri nu numai de a te întîlni fizic cu studenții, dar și de a-i motiva și stimula, de a le deschide apetitul pentru un anumit gen de problematizare, specific acestei discipline. Dar dincolo de toate aceste aspecte, care țin de prezent, în sensul determinărilor instituționale, sociale, de mentalități, pe care le resimțim, aici și acum, drept constrîngătoare, rămîne faptul că prezentul comunicării interpersonale este generat și întreținut de vocația de comunicator. Pînă la un punct, comunicarea se poate învăța (ca dovadă, Literele de la București au programe de studiu de mare succes dedicate comunicării și relațiilor publice). Dar, evident, există și limita dincolo de care talentul (ca dozaj dinamic al facultăților) este cel ce face diferența. În generația mea și, printre colegii mei, sunt oameni realmente făcuți să fie profesori, care au acest har, acest talent. Un fel de magnetism. Au o influență extraordinară asupra celorlalți, asupra discipolilor lor. L-am pomenit pe Alexandru Mușina: un om absolut fascinant și carismatic, care a influențat generații de scriitori, de intelectuali. La fel era și marele și regretatul meu prieten, Andrei Bodiu. Dacă n-ai chestia asta în gene, cu toată bunăvoința, nu reușești să-i convingi în număr semnificativ pe cei din jurul tău. Precis e ceva aici care ține de domeniul neuro-științelor. Contează (și… cotează) foarte mult echilibrul între a-i da libertate discipolului tău și a fi exigent față de el. Pentru că, așa cum bănuiesc că studenții noștri o știu din relația cu propriii părinți, și după cum cu siguranță vor înțelege cînd vor ajunge ei înșiși părinți (bun, unii sînt deja, în virtutea precocității sau pentru că în Universitate poți veni și reveni la orice vîrstă), dragostea presupune și exigență. Nu doar presupune, o impune. Să îl lași pe celălalt să curgă de la sine, să crească ca o tufă din pădure nu înseamnă, în nici un fel, că îți pasă cu adevărat. E un echilibru aici de păstrat. Încerc să transmit acest mesaj cu obstinație studenților mei; sigur, ei vin cu sentimentul că zona asta a Literelor îți permite să fii liber, să gîndești liber, să te exprimi liber. Fără îndoială că libertatea, intelectuală și de expresie, e o valoare cardinală pentru ce facem noi aici – fără asta, chiar n-am avea nici un rost, ar trebui să plecăm acasă. Dar libertatea presupune să te pronunți asupra unor chestiuni pe care ai ajuns întîi să le cunoști și să le cîntărești. Libertatea nu exclude (sub pretextul „influenței deformatoare“ care te-ar îndepărta de sinele tău spontan, „autentic“), ci presupune să știi ce au gîndit alții înaintea ta, și să te distingi în acest perimetru, într-un mod rezonabil și argumentat. Libertatea este esențială, dar trebuie să fie mereu „lucrată”, are nevoie de antrenamentul continuu al inteligenței. Cred că profesorii care rămîn în memorie, care sunt iubiți, sunt cei care reușesc să găsească un sistem de checks and balances între exigență și respectul manifest față de liberul arbitru al celuilalt.
Care sînt calitățile necesare acestui tip de om – pe care l-am putea numi dascăl, profesor, maestru – pentru a ajunge la celălalt? Mă gîndesc că trebuie să existe o valoare umană dominantă. Vă întreb, pentru că treceți prin multe forme de înțelegere și de filtrare a datelor cu care vă confruntați: scrieți roman, poezie, eseu, articole de diverse naturi. Apoi, vă întîlniți cu oameni mai tineri decît dumneavoastră. Și apare, de fiecare dată, o responsabilitate în enunțarea unor tipuri de adevăruri, fie într-o formă adresată indirect, fie într-o formă adresată direct. Deseori, nu știi cu ce fel de sensibilități te confrunți.
Sigur, aveți dreptate. Și asta e o problemă nu numai de sensibilități, ci și de coduri culturale. Pot să apară blocaje de te miri unde. Un exemplu trivial ar fi scrierea unor nume străine, exemplul clasic de îmbîrligare fiind, să zicem, Nietzsche. De multe ori, luăm ca de la sine înțeles că toată lumea știe cum se scrie. De fapt, nu-i nici o rușine să nu știi lucrul ăsta. Realist este să pleci de la premisa că trebuie să explici chiar lucrurile care par simple – în acest caz, cum se scriu nume considerate celebre – fiindcă pentru asta au venit în facultate tinerii din fața ta: să învețe. Mie mi s-a întîmplat ca, vorbind despre Ezra Pound, să nu realizez că trebuie să spun că e bărbat și că Ezra e un nume masculin din Biblie. Așa ceva poate părea surprinzător, dar dacă ne uităm la ce există în programele școlare preuniversitare din Marea Tradiție, din canonul literar și cultural european sau universal, trebuie să-i înțelegem pe studenții noștri. Pentru că, dacă n-au, printr-un noroc, un sprijin din partea familiei sau un maestru foarte motivat și motivant, programa nu le oferă, în aceste privințe, aproape nici un sprijin. Dacă o veți vedea, veți realiza că poți să treci liniștit prin doisprezece ani de educație publică romînească, fără să fi auzit de Shakespeare. Nu mai zic de subtilități ca tragedienii francezi. Nu mai vorbim de clasicii moderni. Aici ne confruntăm cu niște probleme extrem de serioase și de grave. E foarte periculos să le ignorăm sau minimalizăm. Nu realizezi exact ce se întîmplă în educația medie și nu știi la ce este plauzibil să te aștepți, la ce bagaj de cunoștințe, de informații e plauzibil să te raportezi. Pe de altă parte, Universitatea umanistă însăși nu s-a prea obosit să problematizeze programele școlare preuniversitare. Dincolo de programa de literatură romînă, n-a mai existat interesul de a o corela pe aceasta cu literatura europeană, cu celelalte arte sau cu celelalte discipline umaniste. Un alt punct important din care pot să apară blocaje este că, în mod evident, generația studenților noștri este compusă din cetățeni ai internetului și ai lumii digitale. Au crescut cu asta, lucrurile astea le sînt naturale. E, deci, o lume în care informația vine, și experiența formatoare survine, în alte moduri decît acelea cu care eram noi, pre-digitalii, ante-post-umanii, obișnuiți. Sigur că supraviețuiește și cititul în formă clasică, dar, dincolo de asta, contactul cu universul multimediatic e esențial, e determinant. N-o fi chiar ca atunci cînd Cro Magnon se întîlneau cu homo sapines sapiens, sau ca-n filmele despre contactele cu extratereștrii, dar nici foarte diferit nu e.
Recentrările ideii de autoritate există peste tot. Exemplu vulgar, dar obiectiv: am amînat această înregistrare, pentru că ne-am temut de o furtună anunțată. Sub impresia acestei situații senzaționale, s-a întîmplat să deplasăm o întîlnire asupra căreia convenisem. Funcționăm mult în inerția senzaționalului: foarte multe informații capată rapid statut de autoritate în cotidianul nostru. Poate că și din perspectiva discursului postmodern, faptul acesta are o explicație.
Nu trebuie neapărat să punem totul în cîrca postmodernismului. Genul de isterie care s-a creat ieri în București ne spune că societatea românească este extrem de vulnerabilă, că prelucrează informația destul de puțin. Ceea ce înseamnă că sîntem departe de a fi imuni la psihoze mediatice de masă asemenea celor care aduceau periodic minerii în București, la începutul anilor 1990. Asta poate să ne arate, de pildă, de ce Montaigne, care pare un conservator înrăit cînd zice dom’le, nu lăsați ideile să ajungă la îndemîna oricui, vorbea, totuși, și din perspectiva bunului-simț. Nu era doar așa, un retrograd și un reacționar. Dacă ne referim în mod particular la domeniul nostru, al științelor filologice, care includ și lingvistica, gîndiți-vă numai la circulația intensivă pe care o au pe internet tot felul de filmulețe despre limba dacă, despre latina care se trage din dacă, într-un context nativist și arhaizant care exaltă cultura și civilizația unor strămoși despre care, în fapt, nu știm aproape nimic. E un fel de fantasy, un fel de Lord of the Rings. Dar acolo salturile în gol ale imaginației sînt simpatice. Atunci cînd fantezia dezlănțuită se amestecă cu încrîncenarea de a demonstra, cu prețul pervertirii nu doar al cunoașterii speficice, istorico-filologice, dar și a raționalității în general, totul devine grotesc. Dar pseudoștiința – americanii o numesc Mickey Mouse science – are o penetrație extraordinară. Ceea ce mă face să revin la problema legăturii cu studenții, pentru că, dincolo de partea simpatetică, dincolo de șansa de a inspira, există și obligația de a induce studentului anumite rigori – mai precis, autorigori. Misiunea, în această privință, este aceea de a stimula raționalitatea, de a-ți face semenii mai tineri, aflați pe moment în grija ta, autonomi din punct de vedere intelectual. Nu ne-am deplasat nici cu un milimetru de la ce spunea Kant, la sfîrșitul secolului al XVIII-lea. Imperativele din Ce este luminarea? sînt, cel puțin la noi, sută la sută actuale. Dar cred că nu numai la noi, cred că este așa în toată Europa. Kant descrie o condiție esențială, nu ceva depășibil istoric. Dincolo de toate poveștile astea cu post-rațiunea, dincolo de criticile rationalității care ar fi proliferat în Vestul cel rău la inimă, cu raționalitatea care i-a oprimat pe oamenii din lumea a treia și pe femei, dincolo, deci, de această retorică, rămîne, cred, faptul că raționalitatea ne definește ca ființe. Ea este resortul care ne-a făcut să ne întoarcem împotriva tuturor acestor discriminări, să le criticăm radical și, cel puțin în unele locuri din lume, să le depășim cu succes. Pe noi, ca specie, vreau să spun – mă refer la specia noastră de maimuțe. Un lucru care se înțelege și se învață greu este că și în domeniul studiilor literare ne antrenăm pentru raționalitate. Adică, învățăm să avem discernămînt, să distingem și să cîntărim lucrurile. Sigur, unii studenți vin spre noi dintr-un impuls pur emoțional, fiindcă asociază literatura cu tot ce e para- ori trans- rațional, cu tot ce se opune detestatei matematici. Or, cred că misiunea noastră este să le arătăm că nu există o ruptură, o incompatibilitate, între a fi o ființă rațională, care gîndește critic, introduce sau sesizează nuanțe de sens și își exprimă îndoieli sistematice, și a fi o ființă empatică, sensibilă, capabilă de fantezie și gîndire simbolică. Misiunea noastră este să le adunăm pe cele două, să arătăm că ele se presupun, funcționează convergent, ba chiar, uneori (și asta e cel mai greu de comunicat și de receptat), una în locul celeilalte. Din punctul meu de vedere, profesorul care-și îndeplinește misiunea nu e cel care se face doar simpatic sau iubit, ci acela care reușește să transmită și necesitatea asumării efortului de auto-disciplinare, de limpezir, a propriei minți, cu tot spectrul raționalității și sensibilității ei. Dispunem cu toții de facultăți distincte, pe care fiecare în parte le echilibrează într-un anume fel. Asta ne ajută să surfăm pe și prin această lume complicată și schimbătoare. Nu vei putea să-i spui niciodată cuiva ce să facă în fiecare situație imaginabilă din existența lui sau a ei. Birocrațiile raționalizate emit legi care să acopere orice situație posibilă, să reducă variabilele realității la regularități, dar știm bine că nu reușesc niciodată – din acest motiv există avocați pe lume, iar judecătorii nu sunt mașini. Realitatea reușește întotdeauna să fie mult mai complicată, să exceadă categoriile prin care încercăm, așa-zicînd, să-i băgăm mințile-n cap. Și-atunci, ceea ce trebuie să stimulăm este capacitatea de a găsi, sau inventa. propriul echilibru. Să dezvoltăm conștiința minților pe care mintea le are la dispoziție pentru a face față incertitudinii și imprevizibilului. Esențialul este să reușești să-ți ții echilibrul pe, vorba Poetului, „mișcătoarele cărări“… Tot ce-am spus pînă aici se poate traduce printr-un avertisment, fiindcă, în mod clar, cei care îți livrează certitudini, îți spun simplu și clar cum stau lucrurile, au viziuni puternice în acest sens, sînt în general foarte seducători. Și-n istoria noastră mai veche, dar și astăzi, tot felul de profeți autoinvestiți știu precis cum e cu românismul sau cu ordinea spirituală a cosmosului, spun fiecăruia ce vrea să audă, gîghilă urechile într-un mod plăcut, aratîndu-ne cît de simplu și autoevident este să înțelegem cine sîntem și încotro mergem. E mult mai neplăcut cînd cineva îți spune că lucrurile sînt ambigue, că diferența dintre bine și rău nu e simplă, că îți trebuie un efort acut de înțelegere și de cîntărire a lucrurilor ca să ajungi la o poziție responsabilă și rezonabilă. Asta nu e ceva care să te facă automat simpatic. Dar misiunea Universității nu este să se devină automat simpatică.
Care e cea mai importantă valoare umană pentru dumneavoastră?
Cred că este discernămîntul. Bine, e o facultate, o să spuneți, dar o facultate care ne duce la valori. Oamenii văd, de obicei, în capacitatea noastră de a gîndi clar și distinct ceva opus emoțiilor, sensibilității. O gîndire precisă e insensibilă, e rece. Eu nu cred deloc că e așa. Actul gîndirii mi se pare extrem de uman, corporal și vibrant, deci nu exclude în niciun fel emoția și empatia. Aici, probabil că sînt un discipol învederat al lui Mircea Martin, care, pentru toți cei ce îl cunosc, întrupează principiul convergenței dintre rațiune și sensibilitate. Superba sa carte Geometrie și finețe, de pildă, expune pe larg și în nenumărate ipostaze această compatibilitate, acest reglaj foarte, foarte fin.
Interviu realizat de Laura DUMITRESCU